Balenele nu au fost întotdeauna cântăreții mari, care circulă pe glob, pe care îi cunoaștem astăzi. Strămoșii lor erau mamifere terestre simple, asemănătoare cu cerbii, dar au făcut o mișcare fatidică acum 50 de milioane de ani: s-au întors în mare, de unde a început toată viața, și au folosit spațiul său deschis și hrana abundentă pentru a crește mai mari, mai inteligente, mai muzicale și mai migratoare decât ar fi putut spera vreodată un cerb.
Balenele au stăpânit mările astfel până acum câteva sute de ani, când un alt grup de mamifere terestre a început să invadeze apele lor. Noii veniți erau mai mici și mai puțin adaptate vieții maritime, dar au făcut clar că oceanul nu era suficient de mare pentru ambele specii. Pentru prima dată de când balenele au lăsat uscatul în urmă, întregul lor mod de viață a fost brusc sub asediul unui prădător mortal: oamenii.
Războiul care a urmat a durat trei secole și a împins mai multe specii de balene aproape de extincție, convingând în cele din urmă Comisia Internațională pentru Vânătoarea de Balene (IWC) să scoată în afara legii vânătoarea comercială de balene în 1986. Unele specii își revin acum lent după un armistițiu de un sfert de secol, dar în timp ce majoritatea rămân o umbră a gloriei lor de altădată, câteva țări presează deja IWC să ridice interdicția. Și după Reuniunea Anuală a Comisiei IWC din 2010 din Maroc, unde liderii mondiali nu au reușit să ajungă la un compromis pentru a reduce vânătoarea ilegală de balene, viitorul acestor locuitori ai adâncurilor pare acum din ce în ce mai incert.
Pe lângă rapoartele conform cărora Japonia mituiește națiunile mici, care nu practică vânătoarea de balene, pentru sprijinul lor, două grupuri de țări favorizează ridicarea interdicției: cele care o sfidează deja și cele care se opun vânătorii de balene, dar o pot tolera în schimbul supravegherii. Primul grup, incluzând Japonia și Norvegia, numește vânătoarea de balene o tradiție culturală pe care cei din exterior nu o înțeleg. Al doilea grup, incluzând Statele Unite și Marea Britanie, dorește să reintroducă treptat interdicția după câțiva ani, dar spune că vânătorile legale, limitate, de balene sunt mai bune decât cele ilegale, nelimitate.
Totuși, alte țări, conduse de adversarii vocali ai vânătorii de balene, precum Australia și Noua Zeelandă, au avertizat că chiar și legalizarea temporară a industriei ar putea să o legitimeze ireversibil. IWC are deja puțină putere asupra membrilor săi, iar criticii echivalează ridicarea interdicției cu recompensarea nesupunerii vânătorilor de balene. Și deși legalizarea nu ar fi nelimitată, ar fi dificil să oprești orice națiune care decide să continue vânătoarea de balene după ce interdicția este reinstaurată. În plus, unii se tem că aprobarea de către IWC a vânătorii comerciale de balene ar putea da impresia că balenele pe cale de dispariție și cele amenințate și-au revenit mai mult decât în realitate, potențial erodând atenția publicului asupra situației lor dificile.
Deși diplomații au ajuns într-un impas la conferința IWC din acest an, care a fost prezentată ca fiind cea mai importantă de după 1986, propunerea de legalizare nu este neapărat moartă. Mai mulți delegați au declarat că discuțiile ar putea fi potențial extinse pentru un an, imitând tipul de negocieri lente care au prevalat la summitul ONU din 2009 privind schimbările climatice de la Copenhaga. Pe măsură ce continuă să caute soluții în această dramă continuă a mărilor internaționale – și pe măsură ce „războaiele balenelor” se dezlănțuie în Pacific, lăsând urme chiar și în Statele Unite, țară favorabilă balenelor – PlanetaNoastra oferă următoarea perspectivă asupra trecutului, prezentului și posibilului viitor al relațiilor dintre oameni și balene.
Care balene sunt cele mai periclitate?
Există aproximativ 80 de specii diferite de balene pe Pământ, toate încadrându-se într-una din cele două categorii: balenele cu fanoane, enorme și cu gura largă, și balenele cu dinți, mai mici și mai diverse. Balenele cu fanoane, care includ icoane binecunoscute precum balenele albastre, cenușii și cu cocoașă, își iau numele de la clapele bucale bizare, pliate, pe care le folosesc pentru a filtra planctonul din înghițiturile de apă de mare. Ele sunt numite și „balene mari”, sau adesea pur și simplu „balene”, dar de fapt aparțin unei clase mai largi de balene, „cetacee”, care include și delfinii, marsuinii și orcile. Acestea și alte balene cu dinți se diferențiază de rudele lor cu fanoane prin rânduri de dinți mamiferici relativ normali. Oamenii vânează balene pentru hrană cel puțin din perioada neolitică, iar culturile indigene din întreaga lume o fac și astăzi datorită unei excepții IWC pentru subzistență. Dar pe măsură ce navele europene și americane cu pânze au început să vâneze balene în masă în timpul anilor 1700 și 1800, tradițiile de vânătoare de balene ale multor țări, odinioară sustenabile, au explodat într-o industrie mondială înfloritoare – parțial pentru hrană, dar în principal pentru ulei.
Balenele cu fanoane au fost ținte preferate ale acestor primilor vânători industriali, deoarece obiceiurile lor de a se hrăni cu cantități mari de plancton le-au ajutat să acumuleze tone de grăsime care puteau fi fierte și transformate în ulei de balenă. Dar balenele cu cap de seceră (cașaloții), cele mai mari cetacee cu dinți, au fost premiul numărul 1 pentru mulți vânători, deoarece conțineau și „spermaceti”, o ceară uleioasă produsă de cavitățile din capetele lor supradimensionate. Împreună, balenele cu fanoane și cașaloții au alimentat o piață energetică înfloritoare, care a determinat cel puțin un vânător de balene să le numească „puțuri de petrol înotătoare”. Dar câteva secole mai târziu – chiar și după ce ascensiunea forajului de petrol a diminuat piața pentru uleiul de balenă – a devenit clar că balenele nu își pot reveni la fel de repede pe cât au presupus oamenii în general. Deoarece balenele cu fanoane cresc atât de mari și adesea trebuie să învețe trucuri culturale, precum rutele de migrație și limbajul, este nevoie de mult timp pentru a crește una. Balenele albastre, de exemplu, au un singur pui la fiecare doi sau trei ani, iar fiecare petrece 10 până la 15 ani până ajunge la maturitatea sexuală. Deși odinioară numărau sute de mii, balenele cu fanoane au fost vânate atât de intens încât doar câteva zeci de decese ar putea acum să distrugă populații regionale, cum ar fi balena dreaptă din Atlanticul de Nord sau balena cenușie din Pacificul de Vest, și ar putea posibil chiar să elimine unele specii.
Balenele cu dinți nu sunt nici ele străine de a fi vânate de oameni, de la orcile din Alaska la delfinii japonezi din „The Cove”, ca să nu mai vorbim de mereu popularii cașaloți. Pe măsură ce conservarea balenelor a prins contur în secolul al XX-lea, mulți oameni erau atât de concentrați pe salvarea balenelor gigantice cu fanoane, încât balenele cu dinți, mai mici, au fost adesea trecute cu vederea, chiar dacă unele dintre ele se aflau într-o situație și mai gravă.
Vânătoarea de balene este încă o amenințare?
Mai multe națiuni au continuat sau au reluat vânătoarea comercială de balene după 1986, în ciuda interdicției IWC, și astăzi cel puțin trei sunt cunoscute sau suspectate că desfășoară vânătoare de balene în scop comercial. Norvegia pur și simplu ignoră interdicția, declarându-se exceptată, iar Islanda a început să facă la fel în 2003. (Coreea de Sud a capturat, de asemenea, câteva balene în fiecare an începând cu anul 2000, deși raportează oficial capturile ca fiind accidentale.) Dar în ceea ce privește numărul de balene ucise și controversele stârnite, vânătorii de balene din Japonia sunt într-o clasă aparte. În timp ce Norvegia și Islanda încalcă interdicția IWC în apropierea coastelor lor, Japonia lansează flote mari de nave de vânătoare de balene pe distanțe de mii de kilometri, vizând balenele sei și minke în jurul Antarcticii. Vânătorii japonezi și-au extins captura în ultimul deceniu și susțin că respectă IWC, deoarece navele lor sunt etichetate ca fiind pentru „cercetare”. Acest lucru a dus la „războaie ale balenelor” anuale cu activiștii anti-vânătoare în Oceanul Austral (ilustrat), întâlniri presupus non-violente pe care fiecare parte o acuză pe cealaltă că le-a transformat în violente. Un activist neozeelandez a fost arestat la începutul acestui an pentru că s-a urcat pe o navă japoneză de vânătoare de balene și ar putea risca până la doi ani de închisoare.
În ciuda insistenței Japoniei că vânează balene doar pentru a colecta date, aceasta presează agresiv IWC și ceilalți membri să legalizeze vânătoarea comercială de balene, o poziție care a alimentat și mai mult suspiciunile cu privire la adevărata natură a expedițiilor sale anuale. Țara a sprijinit inițial propunerea eșuată a IWC de legalizare, dar ulterior a refuzat cotele pe care le-a considerat prea mici și o clauză care ar fi restricționat vânătoarea sa controversată din Oceanul Austral. A amenințat, de asemenea, recent că se va retrage din IWC dacă interdicția privind vânătoarea de balene nu este ridicată și a lăsat să se înțeleagă că impunerea unui sanctuar pentru balene în jurul Antarcticii ar fi o condiție inacceptabilă.
Conferința IWC din 2010 a început cu dificultate în prima zi, când dezbaterile au devenit atât de încinse încât delegații au optat să se întâlnească în spatele ușilor închise pentru următoarele două zile, pentru a putea vorbi mai liber. Acest lucru a indignat grupurile de conservare, cum ar fi World Wildlife Fund, Greenpeace și Pew Environmental Trust, care au emis o declarație comună cerând ca „moratoriul privind vânătoarea comercială de balene să fie menținut” și condamnând IWC pentru lipsa sa de transparență. Dar discuțiile nu au putut supraviețui nici măcar în a doua zi a întâlnirilor secrete, iar oficialii IWC au anunțat în dimineața zilei de 23 iunie că propunerea de legalizare a eșuat.
Așteptările scădeau chiar înainte de începerea reuniunii, în urma știrilor că nici președintele IWC, nici oficialul de top al pescuitului din Japonia nu vor participa. Combinat cu determinarea Japoniei de a vâna balene în jurul Antarcticii și determinarea activiștilor de a-i opri, mulți observatori au devenit sceptici că conferința din acest an ar fi productivă. Adoptarea unui amendament obligatoriu la tratatul din 1986 nu este ușoară nici în circumstanțe mai puțin tensionate, deoarece necesită un vot cu majoritate de trei sferturi din partea celor 88 de țări membre ale IWC. Cu perspectiva legalizării vânătorii de balene acum în așteptare, Japonia și alte națiuni care vânează balene vor continua probabil să invoce excepții de la tratat, așa cum au făcut de ani de zile – și posibil chiar să se retragă complet din IWC. Deși discuțiile sunt extinse pentru un an, ele s-au prelungit deja de doi ani cu progrese mici, iar Japonia nu a arătat niciun semn de cedare. După summitul IWC din 2010, arena se mută la Curtea Internațională de Justiție a ONU, unde Australia dă în judecată Japonia pentru vânătoarea sa de balene din Oceanul Austral.
Ce altceva afectează balenele?
Indiferent de ce se întâmplă la IWC în următorul an, doi ani sau 10 ani, vânătoarea de balene nu va dispărea complet prea curând. Vânătorii de subzistență din întreaga lume continuă să desfășoare vânătoare tradițională, la scară mică, în timp ce Japonia, Norvegia și Islanda își dovedesc tot mai mult angajamentul atât pentru păstrarea, cât și pentru extinderea propriilor tradiții naționale. Și chiar dacă presiunea globală din partea vânătorilor de balene este acum o fracțiune din ceea ce era acum 100 de ani, la fel sunt și populațiile multor specii de balene. Secole de vânătoare au lăsat aceste animale cu creștere lentă la limita existenței, făcându-le mai vulnerabile la noi pericole care au crescut în ultimele decenii. Coliziunile cu navele rănesc și ucid adesea balenele în apropierea țărmurilor, în timp ce plasele pescarilor reprezintă o amenințare serioasă pentru altele, în special pentru marsuinul de port din Golful California, cunoscut și sub numele de vaquita. Sonarul și zgomotul motoarelor de la navele militare, barjele petroliere și alte vase sunt, de asemenea, incriminate pentru perturbarea abilităților de ecolocație ale balenelor, explicând potențial eșuările frecvente ale grupurilor mari de cetacee, cum ar fi balenele pilot.
Deversările de petrol și alte poluări ale apei reprezintă un alt pericol, fie pentru cașaloți și delfini în Golful Mexic, fie pentru beluga, balenele cu cap de arc și narvali în Arctic. Ghețarii care se topesc schimbă rapid și habitatul ultimelor trei specii – și fac ca habitatul lor, odinioară înghețat, să fie mai atrăgător pentru companiile petroliere și de gaze. Dar poate cea mai răspândită nouă amenințare la adresa balenelor provine de la acidifierea oceanelor.
Un produs secundar al acelorași emisii de carbon care alimentează schimbările climatice, acidifierea oceanelor apare pe măsură ce apa de mare absoarbe o parte din dioxidul de carbon suplimentar din aer, transformându-l în acid carbonic și crescând aciditatea întregului ocean. Un pH puțin mai scăzut nu dăunează direct balenelor, dar poate afecta krill-ul și alte crustacee mici care alcătuiesc cea mai mare parte a hranei balenelor cu fanoane. Aceste organisme plutitoare au exoschelete dure care se pot dizolva în apă acidă, făcându-le nepotrivite pentru a supraviețui dacă oceanele Pământului continuă să se acidifieze conform proiecțiilor. Fără cantități uriașe de krill și alt plancton de mâncat, multe dintre cele mai emblematice balene ale planetei ar muri probabil.
Balenele pot fi neajutorate în a se salva de potențialele prăbușiri ale populațiilor de krill, dar într-un semn pozitiv al importanței lor ecologice, oamenii de știință au descoperit recent că excrementele de balenă ajută la combaterea schimbărilor climatice. Excrementele balenelor din Oceanul Austral contribuie cu fier foarte necesar mediului, un nutrient care susține grupuri mari de plancton. Acest plancton nu numai că formează baza rețelei trofice din regiune, dar crește și capacitatea oceanului de a elimina CO2 din atmosferă, pompându-l în jos spre fundul mării. Acest lucru s-ar putea să nu ajute prea mult cu aciditatea oceanului – carbonul trebuie să ajungă undeva, la urma urmei – dar subliniază cât de profund interconectate sunt balenele cu ecosistemele lor locale și cu lumea în ansamblu.
Oamenii și balenele au fost într-o relație conflictuală timp de secole, dar conform unui alt studiu recent, s-ar putea să avem mai multe în comun decât realizăm. Nu numai că multe balene sunt animale foarte sociale, cu limbaje complexe și tehnici inovatoare de vânătoare, cum ar fi „bubble netting„, dar au și a doua cea mai mare dimensiune a creierului în raport cu dimensiunea corpului dintre toate animalele – după oameni – și par chiar să aibă un simț al identității de sine. Deși specia noastră a dovedit clar că este capabilă să învingă orice balenă oriunde, mulți biologi și conservatori argumentează acum că inteligența neobișnuită a balenelor face din vânătoarea de balene nu doar o problemă ecologică, ci și una etică.
