Omenirea are mâinile pline în acest moment cu schimbările climatice globale, care promit secole de furtuni mai puternice, secete mai lungi și alte dezastre amplificate. Pământul a văzut mult haos climatic în cei 4,5 miliarde de ani, deși de obicei într-un ritm mult mai lent. Specia noastră este pur și simplu prea tânără pentru a ști cum e, evoluând acum aproximativ 200.000 de ani, într-o perioadă de timp relativ liniștită.
Acum, prin umplerea excesivă a atmosferei cu dioxid de carbon, începem să realizăm cât de norocoși am fost. Efectul de seră amplificat de om provoacă deja ravagii climei și ecosistemelor de pe întreaga planetă, amenințând să submineze tot succesul nostru din ultimele milenii. Totuși, în ciuda urgenței schimbărilor climatice care modifică lumea, natura este capabilă și de o devastare chiar mai mare. Întrebați dinozaurii.
Universul ne trimite ocazional amintiri despre asta, de la treceri apropiate de asteroizi la meteoriți care explodează în atmosfera noastră ca 440.000 de tone de TNT. Și Pământul își dezvăluie periodic propria volatilitate, surprinzându-ne cu cutremure și erupții vulcanice. Și chiar spațiul s-ar putea să nu fie scutit de drumul lung spre apocalipsă: bosonul Higgs, descoperit recent, de exemplu, ar putea însemna condamnarea universului.
Viitorul îndepărtat va aduce, de asemenea, o mulțime de vești bune și ciudățenii inofensive, dar acestea nu ne captivează de obicei cu eoni înainte așa cum o fac catastrofele. Totuși, merită luat în considerare, dacă ne poate aminti să apreciem ceea ce avem acum și să muncim mai mult pentru a-l susține. S-ar putea ca Homo sapiens să aibă o șansă mică să supraviețuiască următoarelor 100 de trilioane de ani – mai ales că am parcurs doar 0,0000002 la sută din drum până acum – dar faptul că ne gândim la asta acum ne oferă cel puțin o șansă de a lupta.
Pe această notă, iată o privire centrată pe Pământ spre viitorul îndepărtat. Este totul speculativ, desigur, și oricine trăiește azi nu va fi prin preajmă pentru a verifica majoritatea informațiilor. Totuși, se bazează pe munca astronomilor, geologilor și a altor oameni de știință, spre deosebire de multe predicții apocaliptice. Toate evenimentele sunt listate după numărul de ani din prezent:
100 de ani: un secol fierbinte
Pământul continuă să se încălzească, posibil cu până la 10,8 grade Fahrenheit (o schimbare de 6 grade Celsius) față de temperatura medie de astăzi. Acest lucru declanșează o cascadă de crize în întreaga lume, inclusiv secete mai severe, incendii de vegetație, inundații și penurii de alimente cauzate de schimbarea modelelor meteorologice. Nivelul mării este 0,3 până la 1,2 metri mai ridicat decât astăzi, iar Atlanticul generează uragane mai „foarte intense”. Zona arctică este lipsită de gheață vara, amplificând schimbările climatice și mai mult.
200 de ani: trăiește mult și prosperă?
Speranța de viață umană este în creștere, ajutând tot mai mulți oameni să trăiască peste 100 de ani. Totuși, deși creșterea populației a încetinit, suntem încă aproximativ 9 miliarde, suprasolicitând resursele Pământului. Schimbările climatice au ucis nenumărați oameni, au decimat fauna valoroasă și au cauzat colapsul ecosistemelor cheie. Strănepoții noștri încearcă să ne ierte pentru această mizerie, chiar dacă emisiile de CO2 din epoca noastră încă rețin căldura în atmosferă. Pe partea pozitivă, însă, tehnologia a compensat și unele probleme legate de climă, îmbunătățind randamentele culturilor, asistența medicală și eficiența energetică.
300 de ani: omenirea intră în liga mare
Creată de astronomul sovietic Nikolai Kardashev, scala Kardashev clasifică civilizațiile avansate în funcție de sursele lor de energie. O civilizație de Tip I folosește toate resursele disponibile de pe planeta sa de origine, în timp ce Tip II accesează întreaga energie a unei stele, iar Tip III exploatează puterea galactică. Fizicianul american Michio Kaku a prezis că omenirea va fi o civilizație de Tip I până în anii 2300.
O ilustrație artistică a unui asteroid din apropierea Pământului. (Imagine: NASA/Jet Propulsion Lab/Caltech)
860 de ani: ferește-te!
Asteroidul 1950 DA va trece periculos de aproape de Pământ pe 16 martie 2880. Deși o coliziune este posibilă, NASA prezice că o va rata la limită, oferind o amintire importantă a ceea ce urmează – și un alt motiv de sărbătoare de Ziua Sfântului Patrick.
1.000 de ani: ferește-te și mai mult!
Datorită evoluției umane continue (da, încă evoluăm), oamenii anului 3000 ar putea fi uriași de 2,1 metri înălțime care pot trăi 120 de ani, conform unor proiecții.
2.000 de ani: poziția polului
Polii magnetici nord și sud ai planetei se inversează periodic, ultima inversare având loc în Epoca de Piatră. S-ar putea să fie deja în desfășurare din nou astăzi, dar deoarece este un proces lent, Polul Nord probabil nu va fi în Antarctica timp de câteva milenii.
8.000 de ani: dansând cu stelele
Ca și cum inversarea polilor nu ar fi fost suficient de confuză, schimbările graduale în rotația Pământului au detronat acum Steaua Polară din rolul de Steaua Nordului, înlocuind-o cu Deneb. Dar Deneb va fi uzurpat mai târziu de Vega, care va ceda locul lui Thuban, pregătind în cele din urmă scena pentru ca Steaua Polară să recâștige rolul în 26.000 de ani.
50.000 de ani: perioadă de răcire
Dacă nu cumva excesul de gaze cu efect de seră încă dereglează clima Pământului, actuala perioadă interglaciară se termină în sfârșit, declanșând o nouă perioadă glaciară a erei glaciare în curs.
100.000 de ani: canis majoris se dezlănțuie
Cea mai mare stea cunoscută din Calea Lactee a explodat în sfârșit, producând una dintre cele mai spectaculoase supernove din istoria galactică. Este vizibilă de pe Pământ în timpul zilei.
100.000 de ani: un supervulcan erupe
Există aproximativ 20 de supervulcani cunoscuți pe Pământ, inclusiv unul celebru sub Yellowstone, și împreună au în medie o erupție majoră o dată la aproximativ 100.000 de ani. Cel puțin unul probabil a erupt până acum, eliberând până la 417 kilometri cubi de magmă și cauzând moarte și distrugere pe scară largă.
200.000 de ani: un nou cer nocturn
Datorită „mișcării proprii”, sau mișcării pe termen lung a corpurilor cerești prin spațiu, constelațiile familiare (cum ar fi Orion sau Perseu) și asterismele (cum ar fi Ursa Mare) nu mai există așa cum le vedem de pe Pământ astăzi.
250.000 de ani: hawaii are un copil
Loihi, un tânăr vulcan submarin din lanțul Hawaiian, se ridică deasupra suprafeței Oceanului Pacific și devine o nouă insulă. (Unele estimări proiectează că acest lucru se va întâmpla mai devreme, poate în 10.000 sau 100.000 de ani, dar s-ar putea să nu se întâmple niciodată.)
1 milion de ani: un supervulcan erupe și mai mult
Dacă credeai că 417 kilometri cubi de magmă erau răi, așteaptă câteva mii de secole și vei vedea probabil un supervulcan scuipând de până la șapte ori această cantitate.
În următoarele 1,5 milioane de ani, Pământul s-ar putea confrunta cu o furtună de comete similară cu această ilustrație artistică. (Imagine: NASA/JPL/Caltech)
1,4 milioane de ani: cometă constantă
Steaua pitică portocalie Gliese 710 trece la 1,1 ani-lumină de soarele nostru, provocând o perturbare gravitațională în Norul Oort. Acest lucru dislocă obiecte din haloul înghețat al sistemului solar, posibil trimițând o salvă de comete spre soare – și spre noi.
10 milioane de ani: mare plus
Marea Roșie se revarsă în Riftul Africii de Est care se lărgește, creând un nou bazin oceanic între Cornul Africii și restul continentului.
30 milioane de ani: unde este bruce willis?
Un asteroid de 10 până la 19 km lățime lovește Pământul în medie o dată la aproximativ 100 de milioane de ani, iar ultimul a lovit acum 65 de milioane de ani. Acest lucru sugerează că un altul ar putea lovi în următoarele aproximativ 30 de milioane de ani, eliberând la fel de multă energie cât 100 de milioane de megatone de TNT. Ar acoperi planeta cu resturi, ar declanșa incendii de vegetație vaste și ar provoca un efect de seră sever. Praful ar întuneca de asemenea cerul ani de zile, compensând posibil o parte din efectul de seră, dar și împiedicând creșterea plantelor.
50 milioane de ani: mare minus
Africa se ciocnește cu Eurasia, închizând Marea Mediterană și înlocuind-o cu un lanț muntos de dimensiunile Himalayei. În același timp, Australia migrează spre nord, iar Oceanul Atlantic continuă să se lărgească.
250 milioane de ani: continente, uniți-vă!
Deriva continentală lovește din nou uscatul Pământului într-un supercontinent, care seamănă cu antica Pangeea. Oamenii de știință o numesc deja Pangeea Proxima.
600 milioane de ani: pământul are nevoie de umbră
Luminozitatea crescândă a soarelui sporește eroziunea rocilor de suprafață de pe Pământ, captând dioxidul de carbon în sol. Rocile se usucă și se întăresc din cauza evaporării mai rapide a apei. Tectonica plăcilor încetinește, vulcanii nu mai reciclează carbonul în aer, iar nivelurile de dioxid de carbon încep să scadă. Acest lucru împiedică în cele din urmă fotosinteza C3, ucigând probabil cea mai mare parte a vieții vegetale de pe planetă.
800 milioane de ani: viața multicelulară dispare
Scăderea continuă a nivelurilor de dioxid de carbon face imposibilă fotosinteza C4. Cu excepția cazului în care oamenii au conceput un fel de schemă de geoinginerie pentru a păstra rețeaua trofică – și fără a declanșa accidental un nou tip de calamitate în proces – biosfera Pământului este redusă la organisme unicelulare.
1 miliard de ani: pământul nu mai poate reține apă
Soarele este acum cu 10% mai luminos, încălzind suprafața Pământului la o medie de 116 grade Fahrenheit (47 Celsius). Oceanele încep să se evapore, inundând atmosfera cu vapori de apă și stimulând un efect de seră extrem.
1,3 miliarde de ani: marte fierbe
Epuizarea CO2 ucide eucariotele Pământului, lăsând doar viața procariotă. Dar pe partea bună (literalmente, și poate figurativ), luminozitatea crescândă a soarelui extinde și zona locuibilă a sistemului solar spre Marte, unde temperaturile de suprafață ar putea semăna în curând cu cele ale Pământului din epoca glaciară.
2 miliarde de ani: sistemul solar ar putea fi aruncat în spațiu
O coliziune galactică de proporții catastrofale între Marele Nor Magellanic, cea mai strălucitoare galaxie satelit a Căii Lactee, și Calea Lactee ar putea trezi gaura neagră latentă a galaxiei noastre, conform astrofizicienilor de la Universitatea Durham din Marea Britanie. Dacă gaura neagră este brusc activată, ar consuma gazele înconjurătoare și ar crește de 10 ori în dimensiune. Apoi, gaura ar emite radiații de înaltă energie. Deși cercetătorii nu cred că va afecta Pământul, are potențialul de a arunca sistemul nostru solar în spațiu.
2,8 miliarde de ani: pământul este mort
Temperatura medie de suprafață a Pământului crește la aproape 300 de grade Fahrenheit (aproximativ 150 Celsius), chiar și la poli. Rămășițele împrăștiate ale vieții unicelulare vor dispărea probabil, lăsând Pământul fără viață pentru prima dată în miliarde de ani. Dacă oamenii încă există, ar fi mai bine să fim undeva altundeva până acum.
4 miliarde de ani: bine ați venit în ‘milkomeda’
Există o bună șansă ca galaxia Andromeda să se fi ciocnit cu Calea Lactee până acum, începând o fuziune care va produce o nouă galaxie numită „Milkomeda”.
5 miliarde de ani: soarele este o gigantă roșie
Consumându-și rezerva de hidrogen, soarele crește într-o gigantă roșie cu o rază de 200 de ori mai mare decât astăzi. Planetele interioare ale sistemului solar sunt distruse.
8 miliarde de ani: titan pare plăcut
Soarele și-a încheiat stadiul de gigantă roșie și ar putea să fi distrus Pământul. Este acum o pitică albă, micșorându-se la aproape jumătate din masa sa actuală. Între timp, temperaturile de suprafață în creștere pe luna Titan a lui Saturn ar putea fi capabile să susțină viața așa cum o cunoaștem. Aceasta ar putea fi o schimbare atrăgătoare față de condițiile actuale de pe Titan, care au inspirat speculații despre viața extraterestră, dar nu ar fi foarte ospitaliere pentru pământeni.
15 miliarde de ani: soare pitică neagră
Cu viața sa de secvență principală la sfârșit, soarele se răcește și se estompează într-o pitică neagră ipotetică. (Acest lucru este ipotetic deoarece durata estimată a procesului este mai lungă decât vârsta actuală a universului, deci piticele negre probabil nu există astăzi.)
1 trilion de ani: apogeul prafului stelar
Pe măsură ce rezervele de nori de gaz care produc stele se epuizează, multe galaxii încep să se stingă.
Era „steliferă” de formare a stelelor a universului este așteptată să se încheie în 100 de trilioane de ani, lăsând în urmă un cosmos întunecat, spectral, populat de găuri negre. (Imagine: M. Alvarez, T. Abel și J. Wise/KIPAC/SLAC/NASA)
100 trilioane de ani: sfârșitul erei stelare
Formarea stelelor s-a încheiat, iar ultimele stele de secvență principală mor, lăsând în urmă doar pitice, stele neutronice și găuri negre. Acestea din urmă mănâncă treptat orice planetă rătăcitoare rămasă. Universul este aproape de sfârșitul actualei sale Ere Stelifere (alias „Era Stelară”), când cea mai mare parte a energiei provine din fuziunea termonucleară din nucleele stelelor.
10 undecilion (1036) ani: ce colecție de degenerate
Era steliferă cedează în sfârșit locul Erei Degenerate, deoarece singurele surse de energie rămase în univers sunt dezintegrarea protonilor și anihilarea particulelor.
10 tredecilion (1042) ani: înapoi în negru
Începe Era Găurilor Negre, populată cu puțin mai mult decât găuri negre și particule subatomice. Datorită expansiunii continue a universului, chiar și acestea sunt greu de găsit.
Googol (10100) ani: o șansă în întuneric
După multe eoni de evaporare a găurilor negre, universul așa cum îl cunoaștem zace în ruine, redus la un depozit rar de fotoni, neutrini, electroni și pozitroni. O serie de teorii speculează despre ce se întâmplă în continuare, inclusiv Big Freeze, Big Rip, Big Crunch și Big Bounce – ca să nu mai vorbim de ideea unui multivers – dar este larg acceptat că universul nostru se va extinde pentru totdeauna.
1010^10^76,66 ani: al doilea (uni)vers, la fel ca primul?
Universul poate fi în ruine, dar dat fiind suficient timp, unii futurologi cred că se va întâmpla ceva incredibil. Este ca un șir nesfârșit de jocuri de poker: în cele din urmă vei primi exact aceeași mână de multe ori. Potrivit matematicianului din secolul al XIX-lea Henri Poincaré, fluctuațiile cuantice într-un sistem cu energie totală fixă vor recrea versiuni similare ale istoriei pe scări de timp inimaginabile. În 1994, fizicianul Don N. Page a estimat durata „timpului de recurență Poincaré”, descriindu-l ca fiind „cele mai lungi perioade finite de timp care au fost calculate explicit de către vreun fizician până în prezent”.
***
Chiar dacă găurile negre muribunde nu lasă nimic în urmă – și dacă particularitățile cuantice nu ne acordă o a doua șansă cosmică – mulți fizicieni și filosofi cred totuși că nimic ar putea fi de fapt ceva. Așa cum a spus astrofizicianul Neil deGrasse Tyson în 2013, în timpul unei dezbateri despre natura neantului: „Dacă legile fizicii încă se aplică, legile fizicii nu sunt nimic.”
Cu alte cuvinte, nu avem de ce să ne facem griji.
