Puține creaturi sunt la fel de nepopulare printre oameni precum gândacii. Nu doar că ne ferim de ei când îi vedem, dar de multe ori facem tot posibilul să-i eradicăm, sau cel puțin ucidem reflexiv pe oricare îl întâlnim.
Dar majoritatea dintre noi știm mult mai puține despre gândaci decât credem. Sunt surprinzător de diverși, incluzând multe specii care nu au nicio dorință să ne împărtășească locuințele. Și chiar și printre puținii gândaci care se infiltrează în locuințele umane, există câteva particularități demne de remarcat care ar putea contesta viziunea noastră tipic unidimensională asupra acestor căutători de hrană vicleni.
Iată câteva fapte pe care s-ar putea să nu le știți despre gândaci.
1. Majoritatea gândacilor nu sunt dăunători
Se cunosc peste 4.000 de specii de gândaci, iar majoritatea dintre ei pur și simplu nu sunt interesați de noi. Vasta majoritate a gândacilor își duc viața în habitate sălbatice — de exemplu, trunchiuri de copaci putrezite în păduri adânci sau galerii umede pe fundul peșterilor. Dintre aceste câteva mii de specii, doar aproximativ 30 sunt considerate potențiali dăunători.
Desigur, cel puțin unele dintre aceste 30 de specii au lăsat impresii deosebite asupra omenirii. Gândacul german, în special, este „gândacul problematic, specia care dă un nume prost tuturor celorlalți gândaci”, conform Institutului de Științe Alimentare și Agricole al Universității din Florida (IFAS). Alte specii majore de îngrijorare includ gândacii americani, australieni, cu bandă maro și orientali, toate fiind acum dăunători cosmopoliți.
Deși dezgustul nostru față de gândaci poate fi disproporționat față de pericol – mai ales pentru insecte neveninoase, care nu sug sânge și care fug când sunt confruntate – nu este nefondat. Pe lângă defectele lor estetice, gândacii dăunători pot reprezenta un pericol sanitar în jurul proviziilor de alimente, mai ales în număr mare, și pot declanșa astm și reacții alergice la unele persoane. Conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), gândacii „nu sunt de obicei cauza cea mai importantă a unei boli”, dar, la fel ca muștele de casă, ar putea juca un rol complementar în răspândirea unor agenți patogeni. De asemenea, gândacii pot cauza stres psihologic semnificativ, notează IFAS, atât din cauza fricii de insecte în sine, cât și a stigmei sociale asociate cu gândacii.
2. Au vechime
Cele mai vechi specii umane cunoscute de știință au trăit cu aproximativ 7 milioane de ani în urmă. Gândacii, prin comparație, ajunseseră la forma lor modernă în perioada Jurasicului, acum aproximativ 200 de milioane de ani, iar gândacii primitivi existau chiar înainte de dinozauri, în perioada Carboniferului, acum aproximativ 350 de milioane de ani. Poate că nu ajută atunci când vedeți unul alergând pe podeaua bucătăriei noaptea târziu, dar merită cel puțin să notați că gândacii au fost aici primii.
3. Au personalități
O personalitate, așa cum sugerează termenul, era odinioară considerată unică oamenilor. Totuși, știm acum că și multe alte animale au personalități individuale, și nu doar vertebratele. Păianjenii săritori, de exemplu, au demonstrat că prezintă niveluri variate de îndrăzneală sau timiditate, explorare sau evitare, și sociabilitate sau agresivitate, un set de semnături comportamentale individuale la care oamenii de știință se referă ca „tipuri de personalitate”.
Cercetările sugerează că și unele insecte au personalități, inclusiv gândacii. Într-un studiu din 2015 publicat în Proceedings of the Royal Society B, cercetătorii au descoperit că unii gândaci americani tind să fie „îndrăzneți” sau „exploratori”, în timp ce alții sunt mai „timizi sau precauți”, iar aceste diferențe individuale pot influența dinamica generală a grupului lor social.
Cercetătorii au descoperit că grupurile de gândaci cu mentalități similare sunt mai bune la alegerea rapidă a unui loc de adăpost, ceea ce poate oferi un avantaj în unele situații. Într-un mediu natural, totuși, nu toate adăposturile au aceeași calitate, așa că alegerea unui adăpost bun poate fi la fel de importantă ca alegerea rapidă a unuia. „[G]rupurile caracterizate printr-o distribuție largă de personalități ar putea fi cel mai bun compromis între viteză și precizie”, au scris cercetătorii.
4. Îmbrățișează democrația
Gândacii sunt insecte sociale, dar spre deosebire de multe furnici și albine sociale, nu trăiesc în colonii conduse de o regină. În schimb, formează adesea agregații mai egalitare și democratice, în care toți adulții se pot reproduce și pot contribui la deciziile de grup.
De fapt, gândacii oferă un exemplu de democrație în regnul animal, cel puțin bazat pe modul în care aleg colectiv adăposturile. Într-un studiu despre gândacii germani, de exemplu, cercetătorii au descoperit că un grup de 50 de insecte s-au divizat natural în subpopulații adecvate pe baza adăposturilor disponibile, dar s-au reorganizat atunci când condițiile s-au schimbat, ajutându-le să găsească un echilibru flexibil între cooperare și competiție.
5. Pot fi dresați
Mai bine de un secol după ce fiziologul rus Ivan Pavlov a demonstrat faimos condiționarea clasică la câini, cercetători din Japonia au dezvăluit o reacție similară la gândaci. Hidehiro Watanabe și Makoto Mizunami, de la Universitatea Tohoku, au demonstrat inițial că gândacii americani salivau ca răspuns la soluția de zaharoză și nu la mirosurile de vanilie sau mentă. Dar după încercări de condiționare diferențiată – în care fiecare miros a fost prezentat cu și fără zaharoză – mirosurile asociate cu zaharoza au determinat gândacii să saliveze, un efect de condiționare care a durat o zi. Aceasta a fost prima dovadă a salivației induse prin condiționare clasică la orice specie în afară de câini și oameni, au notat cercetătorii.
Alte cercetări au susținut de atunci aceste descoperiri. Un studiu publicat în Frontiers in Psychology în 2020, de exemplu, a constatat că gândacii arată individualitate în învățare și memorie atât în timpul condiționării clasice, cât și a celei operante. „Rezultatele noastre confirmă abilitățile individuale de învățare în condiționarea clasică la gândaci, așa cum a fost raportat pentru albinele melifere și vertebrate”, au scris cercetătorii, „dar contrastează cu rapoartele vechi despre comportamentul stocastic de învățare la muștele de fructe. În experimentele noastre, majoritatea celor care au învățat au manifestat un comportament corect după doar o singură încercare de învățare, arătând o performanță ridicată constantă în timpul antrenamentului și testării.”
6. Au ajutat la inspirarea roboților
Gândacii sunt renumiți pentru viteza lor, atât în ceea ce privește timpul de reacție, cât și viteza maximă. Sunt cunoscuți și pentru faptul că se strecoară prin spații înguste și sfidează încercările noastre de a-i zdrobi. Pot alerga la fel de repede printr-un spațiu de 0,6 centimetri precum printr-un spațiu de 1,3 centimetri, reorientându-și picioarele spre lateral, conform cercetătorilor de la Universitatea din California-Berkeley, și pot rezista la forțe de 900 de ori mai mari decât greutatea corporală proprie fără a se răni. Acestea s-ar putea să nu fie calități bune la un dăunător, dar toate fac posibilități interesante pentru un robot.
În 2016, echipa de oameni de știință de la Berkeley a prezentat un robot care imită capacitatea gândacilor de a se strecura rapid prin spații mici, ceea ce ar putea fi util pentru misiunile de căutare și salvare.
Iar în 2019, o altă echipă a publicat un studiu care descrie un robot diferit, asemănător unui gândac, care împrumută câteva atribute cheie de la insecta ce l-a inspirat. Robotul minuscul poate alerga cu o viteză de 20 de lungimi corporale pe secundă, similară cu viteza unui gândac real și, se pare, printre cele mai rapide roboți de dimensiunea insectelor. Cântărește doar o zecime de gram, dar poate rezista la o greutate de aproximativ 60 de kilograme (132 de lire) – aproximativ greutatea unui adult mediu și de aproximativ 1 milion de ori greutatea robotului însuși.
7. Unii gândaci sunt pe cale de dispariție
În ciuda abundenței evidente a multor gândaci dăunători, câteva specii sălbatice de gândaci suferă soarta opusă. Gândacul care se hrănește cu lemn din Lord Howe, de exemplu, este clasificat ca specie pe cale de dispariție în New South Wales, Australia, unde există doar pe grupul de insule Lord Howe. Acum dispărut pe insula principală – din cauza amenințărilor, inclusiv pierderea habitatului și prădarea de către rozătoare invazive – singurii supraviețuitori trăiesc acum pe insule mai mici din larg.
Alte două specii de gândaci sunt, de asemenea, enumerate de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN) ca fiind amenințate, ambele locuind în statul insular Seychelles, din Africa de Est. IUCN listează gândacul lui Gerlach ca fiind pe cale de dispariție, în timp ce gândacul Desroches este clasificat ca fiind critic pe cale de dispariție. Ambele specii au o arie naturală limitată și se confruntă cu amenințări din cauza pierderii pădurilor datorită dezvoltării umane, precum și a creșterii nivelului mării din cauza schimbărilor climatice.
8. Gândacii dăunători ne depășesc
Deși majoritatea speciilor de gândaci nu împart spațiul cu noi, puținele care o fac ne-au urmat în întreaga lume de milenii, adaptându-se la aproape orice habitat am stabilit. Unii se găsesc acum rar departe de structurile umane, uneori chiar specializându-se în diferite părți ale unei case – cum ar fi „gândacul de mobilă”, adesea găsit departe de zonele cu alimente, sau gândacul american, al cărui genom pare bine adaptat pentru hrănirea cu deșeuri umane.
Gândacii s-au dovedit a fi înfiorător de adaptabili atât fiziologic, cât și comportamental, ajutându-i să reziste la unele dintre puținele noastre mijloace eficiente de gestionare a populațiilor lor. Ei dezvoltă rapid rezistență la multiple tipuri de insecticide, conform unui studiu publicat în Scientific Reports în 2019. Cercetătorii au supus gândacii germani la trei tipuri de insecticide în diverse moduri – unul câte unul, alternativ, sau toate împreună – dar majoritatea populațiilor de gândaci nu au scăzut în niciun scenariu. Aceasta sugerează că gândacii dezvoltă rapid rezistență la toate cele trei substanțe chimice și că rezistența încrucișată la pesticide reprezintă o „provocare semnificativă, nerealizată anterior”.
Într-un alt studiu despre gândacii germani, cercetătorii au examinat modul în care unele populații ar fi putut dezvolta rapid o aversiune comportamentală adaptativă la glucoză, care este utilizată frecvent în momelile cu zahăr otrăvit. Gândacilor de obicei le place glucoza, dar presiunea evolutivă din partea capcanelor pentru gândaci ar putea încuraja o aversiune genetică la unele populații. Cercetătorii au demonstrat mecanismul neural din spatele acestei aversiuni, ceea ce sugerează că glucoza ar putea avea gust amar pentru acești gândaci, care se bucură în continuare de alte zaharuri, cum ar fi fructoza.
