Oceanele Pământului sunt pline de pești rapizi, dar desemnarea celui mai rapid pește nu este atât de simplă pe cât ar părea. Determinarea vitezei maxime a peștilor în sălbăticie este o provocare, deoarece atât peștele, cât și apa se mișcă, uneori împreună, alteori în direcții opuse. Există, de asemenea, diferite metrici de comparat: viteza de înot versus săriturile în aer, de exemplu, sau viteza absolută (care favorizează peștii mai mari) versus lungimi ale corpului pe secundă.
Deși nu toți experții sunt de acord cu privire la care pește este cel mai rapid, câteva specii rapide par să fie într-o ligă proprie. Iată o privire mai atentă asupra acestor pești, toți meritând recunoaștere pentru performanțele incredibile pe care le realizează în mod regulat – mai ales având în vedere limitările habitatului lor acvatic, care este de aproximativ 700 de ori mai dens decât aerul la nivelul mării.
Peștele pânză
Citat pe scară largă ca fiind cel mai rapid pește din ocean, peștele pânză aparține unui grup de prădători mari și agili, cunoscuți sub numele de pești cu rostru (billfish). Aceștia își folosesc rostrul lung nu pentru a-și înjunghia prada, ci pentru a o tăia și răni. Peștele pânză a fost înregistrat cu o viteză de 109 km/h (68 mile pe oră), potrivit Serviciului Național al Oceanelor din SUA, dar există un asterisc. În timpul testelor de viteză la Long Key din Florida, un pește pânză agățat a tras 91 de metri (100 de yarzi) de fir de pescuit în 3 secunde, potrivit ReefQuest Centre for Shark Research. Aceasta echivalează cu 109 km/h (68 mph), dar peștele pânză sărea în timp ce fugea, așa că este posibil ca această viteză să nu reflecte viteza sa reală de înot.
Cercetări recente au pus, de asemenea, la îndoială viteza reputată a peștelui pânză. Un studiu din 2016 publicat în Biology Open, de exemplu, a măsurat cât de rapid pot contracționa mușchii peștelui pânză ca răspuns la stimul electric, apoi a folosit această informație pentru a calcula viteza lor maximă. Rezultatele sugerează că peștele pânză nu poate depăși 10 până la 15 metri pe secundă (35 până la 55 km/h sau 22 până la 34 mph), iar așa cum au adăugat autorii, aceasta este și aproximativ viteza la care cavitația ar trebui să înceapă să le deterioreze aripioarele.
Cu toate acestea, peștele pânză se numără printre cei mai rapizi sprinteri ai oceanului, ca să nu mai vorbim de săritori iscusiți. Și ating viteze impresionante și într-un alt mod: atunci când un pește pânză își mișcă rostrul înainte și înapoi printr-un banc de sardine, vârful poate accelera cu 130 de metri pe secundă pătrat, potrivit unui studiu din 2014 publicat în Proceedings of the Royal Society B, care a notat că aceasta este „una dintre cele mai mari accelerații înregistrate vreodată la un vertebrat acvatic”. Cine mai are nevoie să înoate cu 109 km/h (68 mile pe oră) dacă poate face asta?
Marlin
Marlinii sunt cel mai biodivers grup de pești cu rostru, cu aproximativ 10 specii diferite răspândite pe planetă, inclusiv marlinul albastru, negru, dungat și alb. Unele specii de marlin sunt amenințate de pescuitul excesiv, devenind adesea prinse în unelte de pescuit destinate altor specii.
La fel ca peștele pânză, sunt prădători mari — unii măsoară 5 metri (16 picioare) lungime și cântăresc peste 635 kg (1.400 de livre) — cu un rostru lung folosit pentru vânătoare. Sunt, de asemenea, săritori puternici și înotători rapizi, și cel puțin o specie, marlinul negru, este uneori citată ca un concurent pentru cel mai rapid pește de pe Pământ. BBC a raportat, de exemplu, că un marlin negru a tras firul de pe o mulinetă cu 120 de picioare pe secundă (circa 37 m/s), echivalentul a aproximativ 129 km/h (80 mph), în timp ce ReefQuest Centre raportează că marlinii pot sări cu 80 km/h (50 mph). Unii experți consideră că aceste viteze sunt improbabile, dar, cu toate acestea, marlinii sunt înotători faimos de rapizi și puternici, așa cum a fost imortalizat marlinul albastru în „Bătrânul și Marea” de Ernest Hemingway.
Peștele sabie
Al treilea grup de pești cu rostru este peștele sabie, o singură specie și singurul membru al familiei sale taxonomice, Xiphiidae. Găsit în apele calde ale oceanelor Atlantic, Pacific și Indian, peștele sabie este un înotător mare și puternic, capabil de sărituri incredibile.
Peștii sabie sunt faimoși pentru „sabia” lor eponimă, dar împărtășesc și înclinația familiei peștilor cu rostru pentru viteză. Se raportează că pot înota cu peste 100 km/h (60 mph), deși această afirmație se confruntă cu îndoieli similare celor ridicate pentru peștele pânză și marlin. Peștele sabie este, fără îndoială, un înotător rapid, chiar dacă a fost supraapreciat. Și în timp ce viteza sa se datorează în mare parte forței și formei corpului, oamenii de știință au descoperit și un alt factor care face peștele sabie atât de rapid: uleiul.
Potrivit unui studiu din 2016 publicat în Journal of Experimental Biology, scanările RMN au dezvăluit un organ complex în maxilarele superioare ale peștelui sabie, care prezintă o glandă producătoare de ulei conectată la capilare, care „comunică cu pori excretori de ulei în pielea capului”. Acest lucru permite peștelui sabie să secrete ulei atunci când apa se mișcă pe lângă capul său, creând ceea ce cercetătorii suspectează a fi un „strat super-hidrofob” care reduce rezistența la înaintare și ajută peștele să înoate mai eficient pentru a atinge viteze mari.
Ton
Există 15 specii diferite de ton în întreaga lume, incluzând unii prădători surprinzător de mari și puternici. Tonul galben (yellowfin) și tonul cu ochi mari (bigeye) pot crește până la aproximativ 2,4 metri (8 picioare) lungime și pot cântări 200 kg (440 de livre), de exemplu, în timp ce unii toni albaștri (bluefin) măsoară aproape 4,6 metri (15 picioare) lungime și cântăresc până la 900 kg (2.000 de livre).
Tonul este un înotător puternic și rapid, dar similar peștilor cu rostru, vitezele sale maxime sunt adesea umflate pe baza unor anecdote sau relatări nesigure. Deși unele surse susțin că tonul poate înota până la 120 km/h (75 mph), cercetările sugerează că acest lucru este improbabil. Un studiu din 1964 a concluzionat că tonul galben poate înota cu aproximativ 74 km/h (46 mph), iar un studiu din 1989 a constatat că tonul albastru gigant din Atlantic are probabil o viteză maximă de aproximativ 53 km/h (33 mph). Conform studiului din 2016 menționat anterior din Biology Open, tonul mic (little tunny, o specie comună de ton cunoscută și sub numele de bonita) poate atinge o viteză maximă de aproximativ 25 km/h (16 mph). La fel ca peștii cu rostru, vitezele maxime ale tonilor pot fi limitate de efectele cavitației asupra aripioarelor lor.
Rechin Mako
Rechinul mako cu aripioare scurte este frecvent citat ca fiind cel mai rapid rechin viu astăzi. Viteza sa maximă este la fel de dificil de stabilit ca și cea a multor alți pești rapizi, dar a fost înregistrat fiabil cu 50 km/h (31 mph), potrivit ReefQuest Centre for Shark Research, care citează, de asemenea, o afirmație despre viteze de explozie de până la 74 km/h (46 mph). Potrivit unei relatări din Noua Zeelandă, în care cercetătorii au ademenit un rechin mako cu aripioare scurte să urmărească o cameră cu momeală trasă de barca lor, rechinul la un moment dat a accelerat de la o oprire totală pentru a parcurge peste 30 de metri (100 de picioare) în doar două secunde. Acest lucru sugerează că ar fi putut atinge 109 km/h (68 mph) în timpul sprintului său, deși ReefQuest Centre recomandă luarea acestei descoperiri singulare cu precauție.
Indiferent de viteza sa maximă exactă, rechinul mako cu aripioare scurte merită reputația sa de torpilă cu dinți. Își câștigă existența urmărind unii dintre ceilalți pești rapizi din ocean, inclusiv toni, bonitos, macrouri și pești sabie. Este, de asemenea, faimos pentru săriturile sale acrobatice în timp ce vânează, și în unele cazuri a sărit în sau chiar a spart bărcile pescarilor care încercau să-l tragă la bord. Rechinii mako cu aripioare scurte sunt potențial periculoși pentru oameni, deși rapoartele despre atacuri sunt relativ rare, și la fel ca în cazul tuturor rechinilor, noi suntem mult mai periculoși pentru ei în general. Datorită în principal amenințărilor din pescuit, atât ca și captură accidentală, cât și ca specie țintă, rechinul mako cu aripioare scurte este listat ca specie pe cale de dispariție de către Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii.
