Cea mai faimoasă lucrare a caricaturistului Bob Mankoff pentru The New Yorker a fost caricatura din 1993 a unui tip care își face o programare pentru prânz, concluzionând: „Nu, joia nu mai e. Ce zici de niciodată – e niciodată bun pentru tine?” Privind unele dintre promisiunile corporative privind schimbările climatice, începe să pară că 2050 este noul niciodată. Potrivit Bloomberg, Wells Fargo își îndreaptă obiectivele către 2050 ca termen limită pentru a ajunge la emisii net-zero. Potrivit CEO-ului său:
Hannah Levitt de la Bloomberg spune că Wells Fargo este al șaptelea cel mai mare finanțator al companiilor de combustibili fosili; Goldman Sachs vizează și el emisii net-zero de gaze cu efect de seră până în 2050. De asemenea, a semnat angajamentul ONU „Angajamentul Colectiv pentru Acțiunea Climatică”, „cea mai ambițioasă inițiativă globală a sectorului bancar care sprijină tranziția către o economie cu emisii net-zero până în 2050.” CEO David Solomon spune:
Problema este că toate aceste companii par să evite termenul scurt. Toate aleg 2050, anul notat în Acordul de la Paris ca țintă pentru a reduce emisiile la net-zero și a menține creșterea temperaturii globale sub 1,5°C, ignorând în același timp 2030, anul până la care emisiile trebuie reduse la jumătate. Aceste date există pentru că tratatele precum Acordul de la Paris au nevoie de date și ținte, dar așa cum a scris Kate Marvel în Scientific American acum câțiva ani, când aveam mai mult timp:
Poate cea mai periculoasă abordare a anului 2030 vine de la Bill Gates în noua sa carte, „Cum să eviți un dezastru climatic.” El crede că ar trebui să folosim timpul dintre acum și 2030 pentru a ne da seama ce ar trebui să facem, sugerând că „Realizarea reducerilor până în 2030 în mod greșit ne-ar putea împiedica de fapt să ajungem vreodată la zero.” Asta pentru că am face lucrurile mici când ar trebui să gândim la scară mare. „Dar ne-am pregăti pentru succes pe termen lung. Cu fiecare descoperire în generarea, stocarea și livrarea de electricitate curată, ne-am apropia tot mai mult de zero.”
Aceasta este aproape definiția a ceea ce Alex Steffen numește întârziere prădătoare – nu face nimic acum când putem face mai târziu, mai bine, cu captarea și stocarea noastră de carbon, reactoarele nucleare și hidrogenul.
Problema este, după cum notează Edouard Stenger, că până atunci este probabil prea târziu.
Apoi este Morgan Stanley, care „planifică să elimine emisiile nete de carbon generate de activitățile sale de finanțare în decurs de 30 de ani„, ceea ce, în termeni climatici, este cam la fel ca **niciodată**.
Într-un articol minunat intitulat Lama lui Occam pentru Planetă, Dr. Jonathan Foley notează:
Aceasta este o problemă pe care o discutăm în fiecare zi cu predilecția noastră pentru zero deșeuri în loc de circularitate, pentru izolație și Case Pasive în loc de net-zero, pentru biciclete electrice în loc de mașini electrice, pentru mai puțină carne în loc de carne crescută în laborator. De aceea vorbim despre simplitate radicală și suficiență radicală.
Pentru că acestea sunt toate lucruri pe care le putem face acum, altfel este exact ca în caricatură: Joia nu mai e. Ce zici de 2050 – e 2050 bun pentru tine?”
