Bufnițele fac parte din cultura și mitologia umană de milenii, fiind privite de la amulete înțelepte aducătoare de noroc la vestitori demonici ai morții. Această fascinație ar putea proveni din anatomia lor ciudată, care le face să se distingă printre alte specii de păsări. Bufnițele își pot roti capul, sunt nocturne, zboară aproape silențios și pot rămâne ascunse datorită unui camuflaj excepțional – să nu mai vorbim de fețele lor expresive.
Găsite pe fiecare continent, cu excepția Antarcticii, bufnițele sunt păsări minunat de unice. Iată câteva dintre lucrurile care fac aceste creaturi atât de speciale. Pregătește-te pentru niște fapte fascinante.
1. Ochii bufnițelor sunt de fapt tuburi
Bufnițele nu au globi oculari – sunt mai degrabă tuburi oculare. Sunt alungite și ținute pe loc de o structură osoasă din craniu numită inel sclerotic. Din această cauză, bufnițele nu își pot mișca sau roti ochii în orbite. (Aici intervine mobilitatea crescută a gâtului.)
Bufnițele au vedere binoculară similară cu cea a oamenilor, ceea ce înseamnă că pot vedea un obiect cu ambii ochi în același timp. Acest lucru le oferă bufnițelor o mare capacitate de a judeca înălțimea, greutatea și distanța.
De asemenea, au o vedere nocturnă extraordinară și sunt hipermetrope, dar există și un dezavantaj. Deoarece sunt hipermetrope, bufnițele nu pot vedea obiecte de aproape. Pentru a compensa acest lucru, au filoplume – pene mici, asemănătoare firelor de păr, pe ciocuri și pe picioare – pentru a-și palpa hrana atunci când vânează.
În cele din urmă, bufnițele au trei pleoape. Una este pentru clipire, una pentru dormit și una pentru a-și menține „tuburile” oculare curate.
2. Sunt construite pentru a avea gâturi flexibile
Este o concepție greșită că bufnițele își pot roti gâtul la 360 de grade. Măsura exactă este de 135 de grade în oricare direcție față de poziția înainte, ceea ce înseamnă un total de 270 de grade de mișcare. Nu 360, dar cu siguranță nu ceva de neglijat.
Această abilitate este importantă pentru bufniță datorită imobilității ochilor săi, iar creatura are mai multe adaptări anatomice care o fac posibilă. În primul rând, bufnițele au 14 vertebre în gât, dublu față de numărul mediu al unei păsări. De asemenea, au vase de sânge alternative care rutează sângele spre cap și sisteme de acumulare a sângelui pentru a menține circulația sângelui către și de la creier atunci când mișcările gâtului întrerup circulația. În cele din urmă, bufnițele au teci vasculare amortizate cu aer, astfel încât să nu își rupă niciun vas de sânge atunci când își rotesc gâtul atât de dramatic și rapid.
3. Urechile lor sunt ciudate, dar eficiente
Bufnițele ar putea avea ochi uimitori, dar urechile lor fac munca reală atunci când vânează. Și imperfecțiunile lor aparente sunt cele care le fac atât de eficiente.
Multe specii de bufnițe au urechi care nu sunt doar plasate asimetric pe cap, ci sunt și de mărimi diferite. Acest lucru permite bufniței să recepționeze sunete la momente ușor diferite, oferind păsărilor o capacitate excepțională de a localiza sursa unui sunet; atunci când un sunet este la fel de puternic în ambele urechi, bufnița știe că a identificat sursa și distanța.
Între timp, fețele lor turtite canalizează sunetul către urechi, amplificându-l, astfel încât acestea pot detecta chiar și cel mai mic sunet provenit de la prăzi mici.
4. Penele le ajută să zboare silențios
Bufnițele sunt cunoscute ca zburători silențioși – trebuie să fie complet tăcute dacă vor să se năpustească asupra unei prăzi rapide și aflate departe. Pentru a realiza acest lucru, au aripi late care le permit să planeze, minimizând bătăile care creează cea mai mare parte a zgomotului produs de o pasăre în zbor.
Atunci când bătăile aripilor sunt necesare, multe specii de bufnițe au pene de zbor speciale care fac acțiunea cât mai silențioasă posibil. Marginile de atac ale penelor primare de zbor sunt franjuri rigide, amintind de dinții unui pieptene, care reduc turbulența. Pe marginile de retragere ale acelorași pene sunt franjuri moi, similare cu capetele zdrențuite ale unei bucăți rupte de pânză, care reduc și mai mult orice turbulență rămasă.
Sub aceste pene, aripile bufnițelor sunt de asemenea acoperite cu puf fin care atenuează sunetul și mai mult.
5. Își pot roti degetele de la picioare
Bufnițele sunt zigodactile, ceea ce se referă la structura picioarelor lor: două degete (degetele doi și trei) orientate înainte și două (degetele unu și patru) orientate înapoi. Aceasta este o caracteristică întâlnită la ciocănitoare și papagali și este optimă pentru prinderea prăzii și a crengilor. Bufnițele nu sunt blocate în această configurație, însă. Ele își pot roti degetul al patrulea înainte și înapoi, motiv pentru care atunci când bufnițele zboară, au trei degete în față și unul în spate.
Pentru o priză cu adevărat excepțională, bufnițele își pot bloca degetele în jurul unui obiect, astfel încât nu trebuie să își contracte continuu mușchii. Obțin priză maximă cu efort minim.
6. Nu toate bufnițele cântă
Când te gândești la vocea unei bufnițe, te gândești la un „hu-hu” blând și tremurător. Totuși, nu toate bufnițele sună la fel – nici pe departe. Cântecul caracteristic aparține bufniței mari cu coarne, dar există mai multe de auzit.
Bufnița de hambar, de exemplu, emite un sunet strident, aspru, care amintește de o ușă scârțâitoare. Între timp, bufnița vărgată sună aproape mai mult ca nechezatul unui cal decât orice vocalizare te-ai aștepta de la o pasăre. Urmărește videoclipul de mai jos pentru a auzi doar câteva dintre sunetele distincte și variate care există la diferitele specii de bufnițe.
7. Unele stau aproape de sol
Nu toate bufnițele zboară sus pe cer și își fac cuib în scorburile copacilor înalți. Ca una dintre cele mai mici specii de bufnițe din America de Nord, bufnița de vizuină, numită pe bună dreptate, este oportunistă și stă aproape de sol. Ele își fac cuib în vizuini subterane, preluându-le adesea pe cele lăsate de câini de preerie, veverițe și armadillo. Totuși, își vor săpa propriile case dacă este necesar.
Adesea, bufnițele de vizuină își tapetează intrarea vizuinilor cu excremente de animale. Aceasta este o strategie inteligentă de vânătoare, deoarece excrementele funcționează ca momeală pentru insectele cu care bufnița se poate hrăni ulterior.
8. Sunt simbolice
Bufnițele poartă un simbolism bogat în multe culturi, iar semnificația acestor creaturi variază foarte mult. Cel mai popular este reprezentarea bufniței ca simbol al înțelepciunii, care poate fi văzută în folclorul occidental și chiar în cultura pop, cum ar fi Winnie the Pooh. Acest lucru se datorează probabil abordării sale inteligente și strategice a vânătorii.
Nativii americani cred în conexiunea bufniței cu înțelepciunea, dar o leagă și de moarte. Auzirea cântecului său poate fi considerată un semn de ghinion. În mitologia greacă, bufnița polară este animalul sacru al Atenei, zeița războiului. Orice apariție a păsării pe câmpul de luptă era considerată a fi prezența ei.
9. Un grup de bufnițe se numește parlament
Un fapt curios este că atunci când un grup de bufnițe se adună, se numește parlament, congres sau, mai rar, „stare”. Deși originea oficială a termenului este necunoscută, ar putea avea legătură cu faptul că bufnițele sunt considerate înțelepte și bine informate, așa cum te-ai aștepta de la o adunare de oficiali guvernamentali. O sursă sugerează că „Cronicile din Narnia” ale lui C.S. Lewis ar fi putut fi o carte care a consacrat reputația bufnițelor ca parlament, deoarece acest termen a fost folosit pentru a descrie o întâlnire fictivă a bufnițelor.
10. Bufnițelor le place să „împrumute” cuiburi
Bufnițele nu se pricep prea bine la construirea propriilor cuiburi, preferând în schimb să le preia pe cele construite de alte păsări – cele care au fost abandonate de ciori, șoimi sau chiar veverițe. Unele optează să cuibărească în cavități sau în furca copacilor, unde pot găsi adăpost, sau, ca în cazul bufnițelor pitice, în cactușii saguaro unde ciocănitoarele au făcut deja găuri. Unele bufnițe din zone lipsite de copaci cuibăresc direct pe sol sau profită de vizuini, așa cum este descris mai sus.
11. Bufnițele se angajează într-o curtare lentă
Bufnițele trebuie să depășească o frică naturală una față de cealaltă pentru a se împerechea. Potrivit Grădinii Zoologice din San Diego, masculii aduc ofrande unei femele (care este de obicei mult mai mare) pentru a o convinge de intențiile sale. El poate de asemenea să efectueze un „dans ceresc” care implică trucuri în timp ce zboară. I-ar putea lua câteva ore pentru a-și pierde frica naturală față de el și a se apropia suficient pentru împerechere. Bufnițele împerecheate petrec apoi mult timp împreună, îngrijindu-și penele.
12. Numărul puilor depinde de aprovizionarea cu hrană
Numărul de ouă pe care o bufniță le depune într-un anumit sezon depinde de accesul ei la hrană. Dacă proviziile sunt scăzute, o bufniță s-ar putea să nu depună niciun ou. În alți ani, o mamă bufniță ar putea depune oriunde de la unu la 14 ouă. Diferite specii depun numere diferite de ouă. În timpul perioadei de incubație, mama pierde penele de pe burtă, astfel încât să își poată pune pielea caldă direct pe suprafața ouălor pentru a le menține și mai calde. Puii de bufniță, sau bufnițelele tinere, eclozează în termen de trei până la cinci săptămâni de la depunerea ouălor și vor ecloziona în ordinea în care au fost depuse. Aceasta este cunoscută sub numele de „eclozare asincronă”.
13. Bufnițele variază ca mărime
Bufnițele variază ca mărime de la foarte mici la mari și impunătoare. Cea mai mică bufniță este bufnița pitică, care are doar 15 centimetri înălțime și cântărește 42,5 grame. Arată ca o vrabie și trăiește în sud-vestul Statelor Unite și în Mexic. Cea mai mare bufniță este bufnița pescară a lui Blakiston, cântărind între 2,7 și 4 kilograme, cu o anvergură a aripilor de 2 metri. Poate fi găsită în Rusia, China și Hokkaido, Japonia, și mănâncă pește, așa cum sugerează și numele său.
14. Bufnițele nu își mestecă hrana
Bufnițele nu au dinți în cioc pentru a mesteca prada. În schimb, o înghit întreagă sau în bucăți mari. Odată ajuns în stomac, orice nu este digerabil – cum ar fi oasele, blana și exoscheletele insectelor – este format în pelete ovale. Acestea sunt regurgitate în timp ce bufnița se odihnește pe timpul zilei și tind să se acumuleze sub cuibul unei bufnițe. Atunci când sunt studiate de biologi, aceste pelete oferă o mulțime de informații despre dieta unei bufnițe.
15. Unele specii sunt în declin
Există aproximativ 250 de specii de bufnițe în lume și, din păcate, nu toate prosperă. Lista Roșie a IUCN etichetează zeci de specii de bufnițe la diferite grade de preocupare, de la aproape amenințate la critic periclitate. Printre speciile notabile aflate în pericol se numără bufnița polară, bufnița pătată și câteva bufnițe pitice. Citește mai departe pentru idei despre cum poți ajuta eforturile de conservare și protecție.
Salvați speciile de bufnițe aflate în pericol
- Folosiți capcane în loc de otravă pentru controlul dăunătorilor.
- Evitați tăierea inutilă a copacilor.
- Adoptați o bufniță de la organizații precum The Owls Trust.
