După apusul soarelui, păsările diurne cedează undele aeriene unei ture de noapte mai înspăimântătoare. Dintre toate vocile aviare bizare pe care le conjurează întunericul, puține pot umple o pădure cu o ambianță nocturnă la fel ca o bufniță.
Bufnițele datează de 50 de milioane de ani sau mai mult și acum locuiesc pe toate continentele, cu excepția Antarcticii, de la tundră la tropice. Unele sunt active ziua, dar majoritatea – marea majoritate a celor 250 de specii cunoscute – sunt nocturne sau crepusculare. Oamenii rar văd bufnițe din cauza obiceiurilor lor discrete, așa că ne bazăm pe strigătele lor eterice, ciripituri ciudate sau țipete terifiante pentru a ne conștientiza prezența lor.
Într-adevăr, aceste păsări emit o gamă largă de zgomote, unele mai ușor de recunoscut decât altele. Iată o prezentare a unora dintre cele mai des auzite bufnițe, cu speranța de a face acești cântăreți nocturni puțin mai puțin misterioși.
Bufnița vărgată
Bufnița vărgată (Strix varia) este celebră pentru o serie distinctă de strigăte tradițional anglicizate ca „Who cooks for you? Who cooks for you all?” (Cine gătește pentru tine? Cine gătește pentru voi toți?)
Aceste bufnițe sunt abundente în America de Nord, la est de râul Mississippi, în special în pădurile bătrâne și mlaștinile împădurite. Sunt și adaptabile, locuind în unele zone urbane cu suficiente cavități vechi de copaci potrivite pentru cuibărit. Bufnițele vărgăte s-au extins și în părți din Canada, până în nord-vestul Pacificului, unde pot concura cu bufnița pătată (asemănătoare ca aspect, dar mult mai rară).
Un strigăt tipic „who cooks” constă în opt sau nouă strigăte melodioase, deși bufnițele vărgăte par să își permită destulă licență artistică.
Perechile împerecheate interpretează, de asemenea, o operă urlătoare în vârful copacilor, formată din țipete ascuțite și „apeluri de maimuță”, descrise de Cornell Lab of Ornithology ca un „duet tumultuos de chicoteli, strigăte, croncăneli și gâlgâituri”. Iată un exemplu înregistrat în Berkeley County, Virginia de Vest.
Marele Duc
Locuind diverse habitate, de la Alaska la Argentina, marii duci (Bubo virginianus) sunt cele mai comune bufnițe din Americi. Și datorită ochilor lor galbeni pătrunzători, dimensiunii impunătoare și penajului distinctiv al urechilor – tehnic „plumicorns”, nu coarne – sunt, de asemenea, una dintre cele mai emblematice păsări răpitoare din Lumea Nouă.
Marii duci vânează în principal noaptea, atacând prăzi variind de la șoareci, broaște și șerpi, la iepuri, dihori, ciori și gâște. Pot fi recunoscuți după o serie de „strigăte joase, sonore, care se aud de departe, hoo, hoo-hoo, hoo, hoo”, conform National Audubon Society, „cu a doua și a treia notă mai scurtă decât celelalte”.
Bufnița de hambar
Bufnița de hambar comună (Tyto alba) este una dintre cele mai răspândite păsări terestre de pe Pământ, întâlnită pe toate continentele, cu excepția Antarcticii. Face parte din familia Tytonidae, una dintre cele două linii principale ale bufnițelor moderne. (Toate celelalte bufnițe din această listă sunt din familia Strigidae, mai diversă, cunoscute ca „bufnițe adevărate”.) Ca și alte specii Tytonidae, T. alba are ochi mari, întunecați și un disc facial caracteristic în formă de inimă.
Bufnițele de hambar vânează rozătoare noaptea zburând deasupra terenurilor deschise, cum ar fi mlaștini, prerie sau ferme, sau scanând de pe un loc de pândă jos. Se odihnesc și cuibăresc în cavități liniștite, inclusiv copaci, precum și hambare, silozuri și clopotnițe de biserici. Sunt strict nocturne, dar nu scot strigăte. În schimb, apelul lor distinctiv este un țipăt aspru, prelung.
Bufnița Mare Europeană
Cu o anvergură a aripilor de aproape doi metri, bufnița mare europeană (Bubo bubo) este una dintre cele mai mari specii de bufnițe de pe planetă. Trăiește pe o mare parte din Europa, Asia și Africa de Nord, unde vânează o varietate de animale – chiar și mamifere mari, cum ar fi vulpi adulte sau căprioare tinere – neavând prădători naturali proprii.
Bufnițele mari sunt cele mai active noaptea. Strigătul lor principal este profund și răsunător, deși fiecare pasăre adaugă o notă individuală „coloanei sonore” a speciei. De fapt, fiecare membru al populației de bufnițe mari europene poate fi identificat în mod fiabil doar după voce.
Ciuf pitic
Ciufii pitici sunt bufnițe adevărate din genul Otus, cu aproximativ 60 de specii cunoscute în întreaga lume. Sunt mici și agili, de obicei cu o înălțime de 15 până la 30 de centimetri, și folosesc pene camuflate pentru a se confunda cu scoarța copacilor. Strigătele variază în funcție de specie, dar majoritatea emit o serie de strigăte înalte, mai puțin de cinci pe secundă, sau un fluierat lung, unic.
Ciuful pitic european (Otus scops) este o specie comună, găsită în părți din sudul Europei, Africa de Nord, Asia Mică, Peninsula Arabică și Asia Centrală. Ca și alți ciufi pitici, dimensiunea lor mică îi face vulnerabili la prădători, așa că se ascund în copaci pe timpul zilei. Noaptea, vânează insecte, păsări cântătoare și alte prăzi mici.
Iată o înregistrare a unui O. scops strigând lângă Mattersburg, Austria, urmată de o altă specie răspândită, ciuful pitic oriental (O. sunia).
Ciuf de mlaștină american
Pentru păsări cu voci atât de puternice, ciufii de mlaștină americani sunt surprinzător de mici. Aproximativ 23 de specii sunt cunoscute științei, toate în Americi, ocupând o nișă similară cu cea a ciufilor pitici din Lumea Veche. Se bazează pe camuflaj pentru a se ascunde în copaci pe timpul zilei, apoi prind viață noaptea.
Ciuful de mlaștină american oriental (Megascops asio) are aproximativ dimensiunea unui Măcăleandru și se găsește în majoritatea regiunilor de est și centru-vest ale SUA, de la Marile Câmpii la coastele Atlanticului. În ciuda numelui (screech înseamnă țipăt strident), nu țipă cu adevărat, ci produce mai degrabă nechezături și triluri. Strigătul principal al masculului (Cântecul A) este un tril moale care încape mai multe zeci de note în câteva secunde, iar Cântecul B al său este un nechezat descendent.
Ciuful de mlaștină american occidental (Megascops kennicottii) se găsește din sud-estul Alaskăi până în deșertul Arizonei și, deși seamănă vizual cu vărul său oriental, sună semnificativ diferit. Specia emite o serie „accelerată ‘de minge care sare'” de șase până la opt fluierături, conform Audubon Society.
Bufnița de mlaștină mare
Bufnița de mlaștină mare (Strix nebulosa) este cea mai mare din America de Nord, având o înălțime de peste 0.6 metri și o anvergură a aripilor de până la 1.5 metri. Dar „dimensiunea sa mare este parțial o iluzie”, subliniază Audubon Society, datorită unei mase pufoase de pene care înconjoară un corp mult mai mic. Bufnițele de mlaștină mari sunt mai ușoare decât marii duci sau bufnițele polare și au picioare și gheare relativ mici.
Acești specialiști în rozătoare pot vâna doar după auz, adesea plonjând pentru a prinde șoareci de sub zăpadă groasă. Sunt cei mai activi noaptea și pot fi identificați printr-un raget profund „hooo-ooo-ooo-ooo” scos lent pe parcursul mai multor secunde. Strigătele teritoriale încep după amurg, ating punctul culminant înainte de miezul nopții, apoi din nou mai târziu în noapte. Pot fi auzite până la o distanță de 800 de metri pe nopți senine.
Bufnița de pădure
Având aproximativ dimensiunea unui porumbel, bufnițele de pădure sunt răspândite în întreaga Europă. Sunt cele mai comune bufnițe din Marea Britanie, unde sunt cunoscute și sub numele de „bufnițe maro”. Arealul lor se extinde în Africa de Nord, Iran, vestul Siberiei, Himalaya, sudul Chinei și Taiwan. Există aproximativ 50.000 de perechi cuibăritoare doar în Marea Britanie.
Specia începe să își formeze teritorii toamna. De obicei, cuibăresc în cavitățile copacilor, plonjând de pe locuri de pândă pentru a prinde prăzi mici, cum ar fi râme, gândaci și șoareci de câmp, noaptea.
Strigătul principal al masculilor, folosit pentru a revendica teritoriul, precum și pentru curtare, este o serie de sunete „hoohoo” spațiate. Femelele pot răspunde cu un strigăt similar, dar mai des emit apelul de contact „kewick”. Această înregistrare din 2014 din Norfolk, Anglia, prezintă un mascul care își cheamă o femelă aflată la distanță.
De ce sunt bufnițele atât de vocale noaptea?
Bufnițele strigă, țipă și cheamă noaptea din același motiv pentru care păsările ciripesc și cântă: pentru a-și stabili și proteja teritoriul, pentru a curta femelele și pentru a semnala prezența unui prădător, printre alte motive. Singurul motiv pentru care sunt atât de vocale pe întuneric este că majoritatea bufnițelor sunt nocturne sau cel puțin crepusculare.
Bufnițele sunt bine echipate pentru viața de noapte, datorită adaptărilor cheie pentru găsirea și prinderea prăzii în întuneric aproape total. „Tuburile oculare” sensibile la lumină și penele faciale care direcționează sunetul le ajută să detecteze mișcarea, de exemplu, și pot zbura în tăcere virtuală datorită aripilor mari și penelor de zbor cu formă specială.
