Reputația piranha îi precede. Acești pești sud-americani energici sunt cunoscuți pentru dinții lor ascuțiți, comportamentul lor feroce și apetitul lor uriaș, care se presupune că poate determina un grup de piranha să scheletizeze o vacă în câteva minute.
Cu toate acestea, deși sunt o forță puternică în apele lor native, piranha sunt, de asemenea, mult mai diverși – și mai puțin periculoși pentru oameni și vite – decât se crede în mod obișnuit.
În speranța de a aduce mai multă lumină asupra acestor pești greșit înțeleși, iată câteva fapte interesante și mai puțin cunoscute despre piranha.
1. Piranha prezintă un risc scăzut pentru oameni
Atacurile de piranha asupra oamenilor sunt rare, iar atunci când se întâmplă, implică de obicei una sau doar câteva mușcături la mâini sau picioare de către un singur pește, rezultând răni care sunt dureroase, dar nu pun viața în pericol. Există foarte puține cazuri documentate de piranha care au consumat un om, și cel puțin trei dintre acestea au implicat persoane care muriseră deja prin înec sau din alte cauze.
Riscul de mușcături de piranha poate crește în perioadele în care hrana este puțină, sau dacă înotătorii se apropie prea mult de icrele lor în albia râului. Potrivit unui studiu despre atacurile de piranha în Surinam, mușcăturile au fost asociate cu densități mari de piranha în timpul sezonului uscat, densități mari de oameni, agitație în apă cauzată de oameni și vărsarea de mâncare sau sânge în apă.
2. Sunt surprinzător de diverși
Piranha aparțin familiei taxonomice Serrasalmidae, împreună cu pești înrudiți cunoscuți sub numele de pacu și silver dollars. Nu există un consens clar cu privire la numărul de specii de piranha vii astăzi, din cauza provocărilor în identificarea speciilor, în legarea puilor cu adulții și în deslușirea istoriilor lor evolutive, așa cum au scris cercetătorii într-un studiu publicat în jurnalul Zootaxa.
Acestea fiind spuse, știm că piranha sunt un grup divers de pești cu o gamă largă de diete și comportamente. Estimările variază de la cel puțin 30 la până la 60 de specii de piranha, toate native râurilor și lacurilor din America de Sud.
3. Nu știm cu adevărat când au evoluat
Piranha moderni ar fi putut evolua în urmă cu aproximativ 1,8 milioane de ani, în jurul începutului Epocii Pleistocenului, conform studiului Zootaxa. Alte cercetări sugerează că principalele linii de piranha au divergut de la strămoșul lor comun cel mai recent în urmă cu aproximativ 9 milioane de ani, în timpul Epocii Miocenului. Aceasta a fost aproximativ în aceeași perioadă în care America de Sud era casa „megapiranha” dispărut acum (vezi punctul 9 de mai jos).
4. Mulți piranha mănâncă plante
În ciuda stereotipului lor de carnivore însetate de sânge, piranha sunt clasificați ca omnivori, deoarece majoritatea speciilor mănâncă cel puțin o parte de material vegetal — iar unele pot fi chiar vegetariene. Piranha cu abdomen roșu (Pygocentrus nattereri), de exemplu, este larg cunoscut ca un prădător feroce, dar este de fapt un căutător și un scavenjer omnivor, hrănindu-se cu pești, insecte, crustacee, melci și plante. De fapt, un studiu al conținutului stomacal al piranha cu abdomen roșu a constatat că plantele sunt al doilea element alimentar, după pește.
Dietele piranha tind să fie flexibile, schimbându-se adesea pe parcursul vieții unui pește pe măsură ce crește și pe măsură ce resursele variază. Semintele, frunzele și alte materiale vegetale pot susține un piranha în timp ce acesta vânează hrană mai consistentă și ar putea fi vital sezonier. Tometes camunani, o specie descoperită în 2013, a fost descrisă ca o piranha fitofagă (mâncătoare de plante) care se hrănește în principal cu plante acvatice din familia Podostemaceae.
5. Unii sunt specializați în a mânca solzi
Peștii sunt o sursă importantă de hrană pentru mulți piranha, dar a deveni victima unui piranha nu este întotdeauna fatal pentru prada lor. Piranha oportuniști se vor descurca cu o înotătoare sau câțiva solzi de la cei care au scăpat, iar unele specii sunt mâncători specializați de solzi, adaptându-se să se hrănească în principal cu solzii altor pești.
Mâncatul solzilor, cunoscut și sub numele de lepidofagie, a evoluat independent în câteva linii de pești. Este raportat ca fiind mai comun printre piranha tineri, deși unele specii rămân concentrate pe solzi la vârsta adultă, folosind adesea tehnici de vânătoare specializate. Piranha wimple (Catoprion mento), de exemplu, folosește un „atac de mare viteză, cu gura deschisă, prin izbire”, așa cum au scris cercetătorii în Journal of Experimental Biology, mușcând la impact pentru a îndepărta solzii cu dinții, în timp ce îi dislocă și cu forța coliziunii.
6. Piranha se adună pentru siguranță, nu pentru vânătoare
Deși piranha sunt faimoși pentru freneziile lor alimentare, în care un grup mare sfâșie rapid un animal mult mai mare, acest lucru nu pare să fie un comportament normal. Prada lor vie este de obicei mai mică și nu sunt cunoscuți pentru a vâna în grupuri mari.
Piranha cu abdomen roșu este o specie adesea creditată cu copleșirea prăzii mari, dar deși specia călătorește uneori în grupuri numite bancuri, cercetările sugerează că acest comportament este mai puțin despre găsirea prăzii și mai mult despre evitarea propriilor prădători. Pe baza experimentelor cu piranha prinși în sălbăticie și prădători simulați, autorii unui studiu publicat în Biology Letters au concluzionat că „învăluirea are o funcție de căutare a adăpostului la această specie”.
7. Produc sunete pentru a comunica
Unii piranha sunt zgomotoși atunci când sunt manipulați; piranha cu abdomen roșu, de exemplu, „latră” în mod faimos (și uneori mușcă) în mâinile pescarilor care îi prind. Nu se știau prea multe despre aceste sunete până de curând, când cercetătorii au descoperit că specia poate produce trei sunete distincte, fiecare pentru o situație diferită.
Lătratul menționat anterior a fost asociat cu display-uri frontale, în care piranha se fixează unul pe altul pentru intimidare. Odată ce doi piranha încep să se învârtă activ sau să se lupte, lătratul poate ceda locul unui mormăit sau sunet surd, pe care cercetătorii îl suspectează a fi mai amenințător. Ambele sunete sunt produse cu vezica lor înotătoare, în timp ce un al treilea sunet de scrâșnet este produs cu dinții în timpul comportamentului de urmărire.
8. Au o forță de mușcătură extraordinară
Piranha s-ar putea să nu fie monștrii vicioși descriși în filme, dar au o mușcătură vicioasă pentru mărimea lor. Una dintre cele mai mari specii moderne, piranha negru sau cu ochi roșii (Serrasalmus rhombeus), are o forță de mușcătură de 320 Newtoni, conform unui studiu din 2012 publicat în Scientific Reports. Acesta este „cel mai puternic înregistrat până în prezent pentru orice pește osos sau cartilaginos”, au scris autorii studiului, menționând că este aproape triplu față de forța de mușcătură a unui aligator american de dimensiuni echivalente.
9. „Megapiranha” dispărută avea dinți în zigzag
Piranha moderni au un singur rând de dinți ascuțiți, în timp ce rudele lor cele mai apropiate, pacu, au două rânduri de dinți mai plați. Oamenii de știință au suspectat că ultimul lor strămoș comun ar fi avut două rânduri de dinți, care în cele din urmă s-au unit la piranha, iar în 2009, un studiu publicat în Journal of Vertebrate Paleontology a dezvăluit o specie (și un gen) necunoscută anterior care se potrivea descrierii.
Numit Megapiranha paranensis, peștele acum dispărut este cunoscut doar dintr-o bucată de os maxilar fosilizat. Acea fosilă includea un rând de dinți în zigzag, aranjamentul așteptat pentru o specie de tranziție care trecea de la două rânduri de dinți la unul. Megapiranha era ușor mai mare decât cei mai mari piranha moderni, cu o lungime estimată de aproximativ 0,9 metri, și se lăuda, de asemenea, cu fălci puternice. Pe baza reconstrucțiilor și simulărilor fosile, cercetătorii au descris Megapiranha ca „un mega-prădător feroce care zdrobea oasele din epoca Miocenului”.
10. Piranha înseamnă „pește mușcător”
Numele original pentru piranha a fost pira nya, sau „pește mușcător”, printre poporul indigen Tupi din ceea ce este acum Brazilia, conform Online Etymology Dictionary. Coloniștii portughezi au adoptat termenul din limba Tupi, dar cu ortografia modificată piranha.
În portugheză, „nh” se pronunță ca „ñ” în spaniolă, astfel că piranha păstrează sunetul „nya” al cuvântului Tupi. La fel și piraña în spaniolă, care produce același sunet cu o tildă. Engleza păstrează ortografia cuvântului portughez, deși vorbitorii de engleză îl pronunță acum în mod obișnuit mai mult ca „pirahna”.
11. Teddy Roosevelt a jucat un rol în defăimarea lor
În cartea sa din 1914 „Prin sălbăticia braziliană”, fostul președinte al SUA Theodore Roosevelt a povestit aventurile și calamitățile sale recente în explorarea Râului Îndoielii din pădurea tropicală amazoniană. Un animal care părea să-i facă o impresie deosebit de puternică lui Roosevelt a fost piranha, pe care l-a descris ca un „pește însetat de sânge” și „încarnarea ferocității malefice”.
Cu toate acestea, acest lucru s-ar putea fi bazat, cel puțin parțial, pe o experiență înșelătoare pe care Roosevelt a avut-o cu piranha, conform unui raport al regretatului expert în pești tropicali Herbert R. Axelrod. Pentru a crea un spectacol pentru demnitarul vizitator, se pare că localnicii au petrecut săptămâni întregi prinzând piranha și ținându-i într-o secțiune de râu delimitată cu plasă, fără hrană, apoi au împins o vacă bătrână în râu pentru ca Roosevelt să-i vadă devorând-o.
12. Piranha sunt importanți
Piranha nu sunt prădătorii de vârf pe care ni-i imaginăm, dar joacă în continuare roluri valoroase în ecosistemele lor native ca mezoprădători, necrofagi și pradă. Sunt răspândiți și uneori abundenți local pe o mare parte a Americii de Sud, conferindu-le o influență ecologică largă.
Prin vânătoarea și căutarea activă de hrană în habitatele lor, piranha ajută la modelarea distribuției și compoziției locale a peștilor, precum și a altor animale sălbatice. Și, din moment ce sunt relativ mici și nu chiar răul de neoprit descris de Roosevelt, ei oferă, de asemenea, o sursă importantă de hrană pentru alți prădători, cum ar fi stârcii și cormoranii.
