Cel mai timpuriu foraj offshore a fost limitat la zăcămintele de petrol de coastă accesibile de pe chei, dar companiile petroliere de astăzi pot alege dintr-o varietate de metode elaborate, permițându-le să foreze aproape oriunde, la aproape orice adâncime. De la mecanisme mobile, controlate de computer, la platforme gigantice de tip „spar” susținute de stâlpi de 3.048 de metri, platformele moderne de foraj în adâncime depășesc cu mult orice și-ar fi putut imagina predecesorii lor din industria offshore.
Astfel de minuni inginerești vin însă și cu riscuri mari, așa cum a demonstrat explozia Deepwater Horizon din 2010, care a ucis 11 persoane și a declanșat o scurgere masivă de petrol în Golful Mexic. Orice, de la erori umane sau mecanice, la coroziune, bule de metan sau cutremure, se poate transforma într-un dezastru necontrolat atunci când se forează pentru petrol offshore, iar eforturile de a controla scurgerea Deepwater Horizon au evidențiat dificultatea de a face orice la 1.524 de metri adâncime în ocean.
Însă, cu potențial vast rezerve de petrol situate pe platoul continental exterior al Americii de Nord, iar Statele Unite continuând să conducă lumea în consumul de petrol cu 19,5 milioane de barili pe zi, companiile petroliere și susținătorii forajului offshore argumentează că extragerea petrolului din ocean este vitală din punct de vedere economic și sigură din punct de vedere ecologic. Există în prezent aproximativ 4.000 de platforme de foraj și producție offshore în Golful Mexic, iar în cadrul noii strategii energetice offshore a administrației Obama, ar putea apărea în curând mai multe în largul coastei de nord a Alaskăi și chiar pe coasta de est a SUA.
Tehnologia de foraj petrolier se îmbunătățește constant, iar unele platforme combină elemente din diferite modele pentru a obține capacități specifice. Însă, în general, principalele tipuri de platforme petroliere offshore includ următoarele:
Platformă fixă
Ancorate direct în fundul mării, platformele fixe constau dintr-o structură înaltă din oțel cunoscută sub numele de „jacket” (mantă) care se ridică din ocean pentru a susține o punte de suprafață. Mantaua oferă baza robustă a platformei și menține tot restul deasupra apei, în timp ce modulele de foraj și locuințele echipajului sunt situate pe puntea de suprafață. Platformele fixe oferă stabilitate, dar nu și mobilitate, și astăzi sunt utilizate în principal pentru a exploata zăcăminte de petrol moderat puțin adânci, pe termen lung. Ele pot fora aproximativ 457 de metri sub suprafață, dar sunt costisitoare de construit, așa că necesită de obicei o descoperire mare de petrol pentru a justifica construcția lor.
Platformă jack-up
Pentru zăcăminte de petrol offshore mai mici și mai puțin adânci, care nu justifică o platformă permanentă, sau pentru forarea de puțuri de explorare, companiile petroliere pot utiliza ceea ce se numește o „platformă jack-up”. Platforma plutitoare a instalației este remorcată în poziție de barje, apoi coboară picioarele de susținere până la fundul mării, ridicând platforma deasupra suprafeței apei. Platforma poate fi apoi ajustată la diferite înălțimi de-a lungul picioarelor sale înalte, utilizând în esență același principiu ca un cric de mașină (de unde și numele). Platformele jack-up au fost utilizate în mod tradițional în ape puțin adânci, deoarece nu era practic să-și coboare picioarele la adâncimi mari, dar modele mai noi, cum ar fi platformele din clasa Tarzan, depășesc acum aceste limite. Ele sunt considerate și mai sigure decât alte tipuri de platforme mobile, cum ar fi barjele de foraj, deoarece facilitățile lor de suprafață sunt ridicate deasupra apei și mai puțin susceptibile la valuri și condiții meteorologice.
Turn flexibil
Platformele de tip turn flexibil (compliant tower) sunt similare cu platformele fixe, deoarece ambele sunt ancorate în fundul mării și își mențin majoritatea echipamentelor deasupra suprafeței. Dar turnurile flexibile sunt mai înalte și mai înguste, și, spre deosebire de platformele fixe, se clatină cu vântul și apa aproape ca și cum ar pluti. Acest lucru este posibil deoarece mantalele lor sunt împărțite în două sau mai multe secțiuni, partea inferioară servind drept bază pentru mantaua superioară și facilitățile de suprafață. Acest lucru permite turnurilor flexibile să opereze la adâncimi mai mari decât platformele fixe, potențial până la 914 de metri sub suprafață.Sistem de producție plutitor: Pe măsură ce companiile petroliere se extind în ape din ce în ce mai adânci, au trebuit să adopte metode mai puțin tradiționale de aducere a petrolului la suprafață. Acest lucru înseamnă adesea că platformele de foraj în adâncime sunt plutitoare și semisubmersibile, plutind parțial deasupra suprafeței în timp ce pompează petrol din puțuri adânci. Unele utilizează cabluri și parâme pentru a se conecta la o ancoră de stabilizare, în timp ce altele — inclusiv acum scufundata Deepwater Horizon, fotografiată în dreapta în iunie 2009 — sunt „poziționate dinamic”, utilizând propulsoare coordonate de computer pentru a le menține pe loc. Aceste sisteme de producție plutitoare sunt utilizate la adâncimi ale apei de la 183 la 1.829 de metri și se numără printre cele mai comune tipuri de platforme offshore găsite în Golful Mexic. Deoarece capetele puțurilor lor sunt situate pe fundul mării, mai degrabă decât pe o platformă de suprafață, ca în cazul platformelor fixe, trebuie acordată o atenție sporită pentru a evita scurgerile. Un mecanism pe capetele puțurilor de adâncime cunoscut sub numele de „blowout preventer” (preventor de erupție) ar trebui să împiedice scurgerea petrolului, dar preventorul de erupție al Deepwater Horizon a cedat după scufundarea platformei.
Platformă tension-leg
O altă platformă care poate fora dincolo de 1,6 kilometri este platforma tension-leg, care constă dintr-o structură plutitoare de suprafață menținută pe loc de tendoane verticale, întinse, conectate la fundul mării. Și pentru forarea zăcămintelor mai mici în zone mai înguste, o companie petrolieră ar putea utiliza în schimb o versiune miniaturală cunoscută sub numele de „Seastar”, care permite producția relativ ieftină a rezervelor mici de petrol de adâncime care altfel ar fi neeconomice de forat. Platformele Seastar pot fora la adâncimi de la 183 la 1.067 de metri și sunt, de asemenea, uneori utilizate ca platforme satelit sau de producție timpurie pentru descoperiri mari de adâncime.
Sistem subacvatic
Sistemele de producție plutitoare, navele de foraj și chiar unele platforme existente utilizează capete de puț subacvatice pentru a extrage petrol direct de pe fundul mării, sifonând țițeiul prin conducte de ridicare (risers) sau țevi către suprafață. Un sistem de foraj subacvatic include un modul de producție de adâncime care se sprijină pe fundul mării (ilustrat în dreapta, încă pe uscat), precum și orice linii de transport care canalizează petrolul către facilitățile de suprafață. Aceste facilități pot fi la bordul unei platforme din apropiere, al unei nave plutitoare deasupra, al unui centru de producție centralizat sau chiar al unui sit onshore îndepărtat, ceea ce face platformele petroliere subacvatice versatile și agile, oferind companiilor petroliere mai multe opțiuni pentru exploatarea zăcămintelor altfel greu accesibile. Dar, așa cum a arătat scurgerea Deepwater Horizon, inaccesibilitatea unor astfel de puțuri adânci de petrol face, de asemenea, dificilă remedierea scurgerilor.
Platformă spar
Numite după „spar”-ul vertical înalt (alias catargul) al unei nave cu pânze, platformele de tip spar utilizează un singur cilindru cu diametru mare pentru a susține o punte de suprafață de la fundul mării. O platformă spar tipică în Golful Mexic are un cilindru cu diametrul de 39,6 metri, și aproximativ 90% din structura sa totală este ascunsă sub apă. Cilindrii spar sunt disponibili pentru adâncimi de până la 914 metri, dar tehnologia existentă poate extinde acest lucru la aproximativ 3.048 de metri, făcându-le unul dintre cele mai adânci tipuri de platforme offshore utilizate.
