Schimbările succesiunii în comunitățile vegetale au fost recunoscute și descrise cu mult înainte de secolul al XX-lea. Observațiile lui Frederick E. Clements au fost dezvoltate într-o teorie, creând vocabularul original și publicând prima explicație științifică a procesului de succesiune în cartea sa, Plant Succession: An Analysis of the Development of Vegetation. Este foarte interesant de observat că, cu șaizeci de ani mai devreme, Henry David Thoreau a descris pentru prima dată succesiunea forestieră în cartea sa, The Succession of Forest Trees.
Plant Succession: An Analysis of the Development of VegetationThe Succession of Forest Trees
Succesiunea plantelor
Arborii joacă un rol major în crearea de acoperire vegetală terestră atunci când condițiile se dezvoltă până la punctul în care este prezentă o anumită suprafață de sol gol și sol. Arborii cresc alături de ierburi, plante erbacee, ferigi și arbuști și concurează cu aceste specii pentru înlocuirea viitoare a comunității vegetale și propria lor supraviețuire ca specie. Procesul acestei curse către o comunitate vegetală stabilă, matură, de „climax” se numește succesiune, care urmează o cale succesiune și fiecare etapă majoră atinsă pe parcurs este numită o nouă etapă serală.
Succesiunea primară are loc, de obicei, foarte lent atunci când condițiile de pe amplasament sunt neprietenoase pentru majoritatea plantelor, dar unde câteva specii de plante unice se pot prinde, menține și prospera. Arborii nu sunt adesea prezenți în aceste condiții inițiale dure. Plantele și animalele suficient de rezistente pentru a coloniza prima dată astfel de situri sunt comunitatea „de bază” care lansează dezvoltarea complexă a solului și rafinează clima locală. Exemple de situri ar fi rocile și stâncile, dunele, morenele glaciare și cenușa vulcanică.
Atât siturile primare, cât și cele secundare din succesiunea inițială se caracterizează prin expunerea completă la soare, fluctuații violente ale temperaturii și schimbări rapide ale condițiilor de umiditate. Doar cele mai rezistente organisme se pot adapta la început.
Succesiunea secundară tinde să se întâmple cel mai adesea pe câmpuri abandonate, umpluturi de pământ și pietriș, tăieturi de drumuri și după practici de exploatare forestieră defectuoase unde au avut loc perturbări. De asemenea, poate începe foarte rapid atunci când comunitatea existentă este complet distrusă de incendiu, inundații, vânt sau dăunători distructivi.
Clements definește mecanismul de succesiune ca un proces care implică mai multe faze, iar când se finalizează se numește „sere”. Aceste faze sunt: 1.) Dezvoltarea unui amplasament gol numit nudism; 2.) Introducerea materialului vegetal regenerativ viu numit migrație; 3.) Stabilirea creșterii vegetative numită eciezis; 4.) Competiția plantelor pentru spațiu, lumină și nutrienți numită competiție; 5.) Schimbări ale comunității vegetale care afectează habitatul numite reacție; 6.) Dezvoltarea finală a unei comunități de climax numită stabilizare.
Succesiunea forestieră în detaliu
Succesiunea forestieră este considerată o succesiune secundară în majoritatea textelor de biologie de teren și ecologie forestieră, dar are și propriul său vocabular particular. Procesul forestier urmează o cronologie a înlocuirii speciilor de arbori și în această ordine: de la răsaduri și puieți pionieri la pădure de tranziție la pădure tânără la pădure matură la pădure bătrână.
Silvicultorii gestionează, în general, arborete care se dezvoltă ca parte a unei succesiuni secundare. Cele mai importante specii de arbori din punct de vedere al valorii economice fac parte dintr-unul dintre mai multe stadii serale de sub climax. Prin urmare, este important ca un silvicultor să își gestioneze pădurea prin controlul tendinței acelei comunități de a se muta către o pădure de specii de climax. După cum se prezintă în manualul de silvicultură, Principiile Silviculturii, ediția a doua, „silvicultorii folosesc practici silvicole pentru a menține arboretele în stadiul seral care îndeplinește cel mai bine obiectivele societății.”
