Copiii nu sunt proști și nici nu se vor sparge în bucăți, dar majoritatea regulilor de la locurile de joacă școlare îi tratează ca și cum ar fi.
Nimic nu-i aprinde mai mult pe copiii mei decât întrebarea despre regulile de la locul de joacă. Fețele lor se luminează de indignare și vocile lor devin ascuțite pe măsură ce se întrec să-și împărtășească gândurile. Întregul schimb se încheie inevitabil cu un puternic „Este atât de nedrept!”
Unele dintre cele mai ridicole reguli despre care am auzit de la ei și prietenii lor (neconfirmate de școală) includ: nu au voie să facă îngeri de zăpadă pe jos „pentru că cineva ar putea călca pe ei”; nu au voie pe niciun echipament de cățărare dacă este ud; nu au voie să iasă de pe asfalt dacă zăpada este înghețată; interdicție pentru orice gheață de pe locul de joacă; nu au voie să iasă afară când plouă; și, la vechea lor școală, nu aveau voie pe teren în timpul pauzei dacă copiii mai mari jucau fotbal, ceea ce însemna să rămână confinați într-o secțiune de beton vechi. Li se spune constant să stea departe de bălți, departe de copaci și să nu scoată nisip din nisipar.
Cu alte cuvinte, copiii mici sunt așteptați să se joace pe cele mai plate și plictisitoare secțiuni ale locului de joacă și să reziste atracției naturale a părților mai atrăgătoare. Sună distractiv, nu-i așa? Dacă nu pot face bulgări de zăpadă, mânui bețe sau lua o minge de fotbal, nu prea știu ce fac. Se plimbă fără scop? Așteaptă să treacă timpul? Presupun că aleargă mult.
Deși pot înțelege raționamentul din spatele unor astfel de reguli, nu sunt de acord cu ele, deoarece îi tratează pe copii ca pe „idioti delicați”.
Regulile excesive presupun că copiii sunt incapabili să evalueze riscul și să-și cunoască propriile limite. În plus, aceste reguli fac presupunerea flagrantă că adulții știu mai multe despre joacă decât copiii. Așa cum scrie Skenazy pe Let’s Grow:
Copiii nu sunt delicați și nu sunt idioți. Sunt opusul – duri și rezilienți și rapizi în a învăța jocuri noi – iar a fi tratați altfel de către adulți este profund ofensator. Lucrul trist este că, cu cât tratăm mai mult copiii ca pe niște idioți delicați, cu atât mai mult vor deveni asta. Vor începe să-și pună la îndoială propriile abilități fizice și se vor feri de situațiile în care ar putea fi zgâriați sau învinețiți. Încrederea lor va scădea, creativitatea lor se va ofili, iar sănătatea lor, cu siguranță, se va deteriora.
Mi-aș dori ca ai mei copii să poată alerga într-o curte școlară plină de elemente libere și natură. Mi-aș dori să li se permită să-și guverneze modul de a juca, în limite rezonabile, și să nu fie supuși unor interpretări adesea arbitrare și excesiv de paranoice ale jocurilor lor de către adulți. Bănuiesc că dacă copiilor li s-ar permite să construiască, să se cațere, să sape și să arunce după pofta inimii, ar exista mai puțin bullying pe terenul de joacă, deoarece nu s-ar mai plimba fără scop, plictisiți, căutând distracții.
Dar nu pare că administratorii școlii vor să-și asume acest risc. Este mai sigur să continuăm să tratăm copiii mici ca pe niște idioți delicați și să presupunem că sunt incapabili să se descurce singuri la orice vârstă. Din păcate, acest lucru înseamnă că vom ajunge cu o generație de idioți delicați adolescenți și, în cele din urmă, și de idioți delicați adulți.
