„Mâncarea are un gust mai bun afară.” Așa îmi spunea mereu mama ori de câte ori mă plângeam că trebuie să car un teanc de farfurii, o mână de tacâmuri și un turn precar de pahare până la masa de lemn de pe terasă. Era o gurmandă pasionată de mesele în aer liber, neezitând niciodată să profite de o ocazie pentru a muta mesele familiei noastre în afara casei.
De obicei, începea în martie, când soarele de iarnă aducea o adiere de căldură și se topise suficientă zăpadă încât puteam sta pe treptele din față și echilibra boluri cu supă pe genunchi la prânz. Uneori era chiar destul de cald încât să ne dăm jos paltoanele și să stăm doar în pulovere, ceea ce părea aproape scandalos – atât de puține straturi de haine!
Pe măsură ce se apropia luna mai, majoritatea cinelor le luam pe veranda închisă cu plasă, pentru a scăpa de roiurile de muște negre și țânțari care coborau asupra colțului nostru din Ontario în fiecare primăvară. Uneori era frig și trebuia să ne îmbrăcăm gros, dar merita să auzim corul broaștelor de primăvară venind de la lac, ca să nu mai vorbim de zumzetul insectelor însetate de sânge care nu puteau ajunge la noi dincolo de plasă.
Iulie și august erau adevăratele zile de glorie ale meselor în aer liber. Cu soarele strălucind până după ora 21:00, zăboveam pe verandă ore întregi, bucurându-ne de căldură, de lumina „crepusculară” (așa cum mi-a spus un invitat la cină și n-am uitat niciodată) și de selecția de ingrediente de sezon care ieșiseră în sfârșit din pământul rece canadian – sparanghel, salată verde, căpșuni, rubarbă, mazăre și, în cele din urmă, abundența delicioasă de dovlecei, roșii, porumb și busuioc.
Am mâncat pe verandă pe tot parcursul lunii septembrie, privind cum frunzele copacilor din jurul nostru își schimbau culoarea odată cu temperaturile mai scăzute. Soarele apunea mai devreme, dar adăugam lumânări pe masa de picnic pentru a crea o bulă de căldură vizuală. Dacă eram cu adevărat norocoși, reușeam să luăm cina de Ziua Recunoștinței afară (este în al doilea weekend din octombrie aici, în Canada), de obicei pe veranda închisă, dar odată chiar am așezat masa pe ponton. A fost ceva special, dar trebuia să fim atenți să nu împingem scaunele prea repede, altfel am fi putut ajunge în apa rece.
Obiceiurile din copilărie mor greu, și am continuat practica meselor în aer liber cu propria mea familie. Acum că e iunie (și acel vârtej polar îngrozitor care a coborât peste Ontario luna trecută a dispărut în sfârșit), fiecare cină este savurată afară, pe terasa din spate. Copiii mei înțeleg că „a pune masa” înseamnă a o face afară, cu excepția cazului în care plouă. O luăm în serios – față de masă și tot tacâmul – și îmbrățișăm provocările care vin cu mesele în aer liber, cum ar fi muștele în vinul meu, veverițele cleptomane și gaițele gălăgioase care se luptă deasupra capului.
Mama mea are dreptate: este ceva la mesele în aer liber care face ca mâncarea să aibă un gust mai bun. Cred că se datorează faptului că suntem forțați să ieșim din mediul nostru obișnuit interior, departe de bucătăria dezordonată și de jucăriile de pe podea și de telefoanele mobile care luminează pe tejghea, și într-o zonă dedicată exclusiv mâncatului. Este o abatere fizică de la normă care dă tonul mesei. Copiii par mai calmi (așa cum sunt adesea copiii afară), conversația curge mai lin, și suntem toți mai concentrați pe aromele mâncării. Întreaga experiență este mai plăcută decât atunci când mâncăm înăuntru.
Nu mă limitez doar la cină. Adesea luăm micul dejun și prânzul afară, mai ales în weekenduri. Organizăm mese tip picnic în alte locații, ducând mâncare la o plajă, la un punct de belvedere sau într-un parc frumos. Uneori este ceva la fel de minor ca transportul unui aragaz de camping, al unei cafetiere moka și al cafelei proaspăt măcinate într-o locație îndepărtată, fie călătorim cu bicicleta, canoia sau rachetele de zăpadă, și savurând o pauză de cafea relaxată în sălbăticie. (Copiii primesc ciocolată caldă.) Acelea sunt cele mai bune cafele pe care le-am gustat vreodată, depășind cu mult latte-urile elegante din cafenele, și știu că asta se întâmplă doar pentru că sunt afară.
Toate acestea pentru a spune, dacă nu ești deja un adept al meselor în aer liber, ar trebui să încerci. Mai ales după atâtea luni petrecute în casă, chiar și cel mai mic efort de a mânca pe o terasă din spate, pe treptele din față sau pe un balcon poate face o masă să se simtă specială. Rupe rutina zilei, îți oferă soare și aer proaspăt pe piele și îți va ridica moralul.
