Dacă m-ai întreba care a fost cel mai frumos moment al acestei ierni, aș spune patinajul pe Lacul Huron. Acum câteva săptămâni, temperatura a scăzut rapid, fără vânt sau ninsoare, creând un patinoar natural incredibil într-un golf lângă casa mea din sud-vestul provinciei Ontario. Un prieten mi-a povestit despre el, iar eu am mers imediat să-l văd cu ochii mei. Într-adevăr, gheața era netedă, limpede și perfectă pentru patinat.
Am petrecut două ore singur în acea primă după-amiază, învârtindu-mă și alunecând, zburând deasupra apei înghețate. Soarele strălucea, îmi pusesem în sfârșit patinele din nou și simțeam cum stresul anului trecut se risipea cu fiecare pas. Aspectul gheții de sub mine se schimba la fiecare câțiva metri. Pe alocuri era complet transparentă, oferind imagini ale nisipului ondulat de pe fundul lacului. Puțin mai departe era negru-abyssal, fără niciun semn de fund, iar apoi conținea forme geometrice mari albe chiar sub suprafață, care păreau că ar trebui să fie denivelate, dar erau la fel de netede ca restul.
Aceasta nu a fost prima mea experiență de „patinaj sălbatic”, deși a fost prima dată când am făcut-o pe Lacul Huron – lucru despre care un rezident local vechi mi-a spus că nu a mai fost posibil de 30 de ani. Am crescut lângă un lac în Muskoka, o regiune din Ontario unde lacurile sunt mai mici și mai protejate decât Huron, și unde iarna este mult mai frig (nu este neobișnuit ca nopțile să atingă -40 °C în ianuarie). O dată pe an sau cam așa, lacul „meu” îngheța fără zăpadă și patinam pe toată suprafața, petrecând o zi (sau mai multe) parcurgând distanța de 1,6 kilometri dintr-un capăt în altul. Dacă era însorit, părinții mei scoteau o masă de picnic și luam mesele pe gheață, petrecând întreaga zi acolo. Și apoi ne întorceam noaptea să patinăm sub stele.
Patinajul sălbatic a cunoscut o creștere aparentă a popularității în acest an, deoarece arenele și patinoarele publice sunt închise în regiunile reci din Statele Unite și Canada. Cu puține alte lucruri de făcut și nicăieri altundeva de mers, mulți oameni au căutat locuri de patinaj sălbatic pentru a lua aer proaspăt și a face exerciții, și pentru a practica una dintre cele mai îndrăgite activități care face iernile lungi și întunecate suportabile – și chiar distractive.
Un articol din numărul din martie al revistei Maclean’s prezintă o serie de fotografii uimitoare realizate de Paul Zizka, un rezident de 41 de ani din Banff, Alberta, care petrece câteva luni în fiecare iarnă în căutarea locurilor perfecte pentru patinajul sălbatic. Maclean’s scrie că Zizka „a observat că numărul patinatorilor de pe lacurile locale a crescut de cinci ori în acest sezon. Nu este surprins. Este nevoie de doar câțiva pași pentru a uita de agitația vieții cotidiene și a te simți din nou copil.”
El menționează sunetul neobișnuit al patinajului sălbatic – o rezonanță complet diferită de ceea ce auzi pe un patinoar amenajat. „Sunetul patinelor care taie gheața naturală fluctuează și reverberează pe tot peisajul în funcție de grosimea gheții. ‘Coloana sonoră ne va opri în loc, la fel de mult cum o va face frumusețea vizuală’, spune Zizka.” Pe Lacul Huron, am observat cât de zgomotos era, de la gemetele gheții la scrâșnetul lamelor care tăiau suprafața, până la bâzâitul unei secțiuni deosebit de dure.
Ben Prime, proprietarul magazinului Nordic Skater din Newbury, New Hampshire, a declarat pentru National Geographic că patinatorii sălbatici poartă echipament special care include „bețe cu vârf ascuțit pentru echilibru și putere suplimentară, și o geantă de aruncat, care conține o frânghie ce poate fi aruncată unui patinator care a căzut prin gheață”, precum și gheare de gheață, care sunt „țepi de mână folosiți pentru a ieși din apă”. Tatăl meu îmi spunea mereu să nu merg niciodată singur, să testez gheața mai întâi cu o secure, și să iau un băț lung (o crosă de hochei!) care poate ajunge la o altă persoană, poate acoperi o distanță între margini pentru a te ajuta să ieși, sau poate sparge gheața pentru a ajunge la o grosime mai sigură.
În ceea ce privește grosimea sigură, există opinii diferite. Bătrânii din Muskoka obișnuiau să vorbească despre ducerea echipelor de cai pe gheață la doar 7,6 centimetri grosime, dar Maclean’s citează Crucea Roșie Canadiană spunând că ar trebui să așteptați până când este mai aproape de 15,2 centimetri. Old Farmer’s Almanac spune că 7,6 centimetri sunt adecvați pentru o singură persoană, în timp ce 10,2 centimetri sunt preferabili pentru un grup în șir indian; 19,05 centimetri pot susține o mașină de pasageri. Rețineți că ar trebui să evitați gheața cu fisuri sau lângă golfuri și apă curgătoare.
O mare parte din ceea ce atrage la patinajul sălbatic este modul în care se întâmplă doar cu o confluență perfectă de factori. Trebuie să-l găsești mai întâi, ceea ce este ca o vânătoare rară de comori, sau trebuie să vină la tine, așa cum a făcut Lacul Huron pentru mine. Când îl găsești, ai timp limitat să te bucuri de el, așa că există un sentiment de urgență de a extrage fiecare minut sau oră posibilă din experiență. Nu știi niciodată când va reveni și nu poți face nimic pentru a-l face să se întâmple.
De aceea, a doua zi după ce am descoperit locul de patinaj de pe Lacul Huron, mi-am trezit familia devreme și i-am urcat în mașină pentru o sesiune de patinaj de dimineață devreme. Urma să ningă a doua zi, așa că trebuia să profităm cât puteam. De data aceasta eram singurii de acolo; am patinat în timp ce răsărea soarele și am continuat să patinăm până când a fost timpul să-i duc la școală.
