Spre deosebire de tacticile de „recul” folosite pe pereții frecvent urinați din San Francisco, oficialii din Paris au optat pentru o abordare mai blândă, mai puțin descurajantă și, în cele din urmă, mai puțin murdară, în descurajarea urinării în public.
Deși cu siguranță nu încurajează bărbații parizieni cu vezica plină să iasă pe străzi pentru „pipis sauvages” (adică „urinări sălbatice”), se pare că autoritățile doresc acum ca domnii să urineze în public, un act pe care The Guardian îl numește o „practică onorată de timp, chiar dacă este tehnic interzisă.” Acestea fiind spuse, se preferă puternic ca toate șuvoaiele și picăturile să fie dirijate direct în noile urinale-jardiniere publice (două deocamdată și, sperăm, mai multe pe viitor) care folosesc urina bogată în azot și potasiu pentru a produce compost, folosit ulterior în grădinile și parcurile orașului.
Da, da, Parisul folosește pipi pentru a face spațiile sale verzi publice și mai sănătoase și mai frumoase.
Semănând cu un fel de recipient de gunoi pătrățos, cu ceea ce The Guardian numește o „grădină miniaturală” crescând în partea superioară, urinalul public generator de compost în cauză se numește Uritrottoir — o denumire care încorporează cuvintele franceze pentru „urinal” și „pavaj.” Interiorul fiecărei unități Uritrottoir, fără apă și rezistentă la graffiti, este umplut cu paie, așchii de lemn și rumeguș, care absorb urina și elimină orice miros ofensator.
În esență, utilizarea unui Uritrottoir este similară cu ușurarea vezicii urinare pe un balot de fân aranjat — un standard vechi de urinare în aer liber, practicat de milenii. Cu toate acestea, „vechiul stil” nu înseamnă neapărat tehnologie scăzută în acest caz, deoarece fiecare Uritrottoir este echipat cu un sistem electronic de monitorizare care alertează „însoțitorii de urină” când este timpul să transporte paturile de paie îmbibate cu urină la o instalație de compostare operată de departamentul de parcuri.
Deci, cât de multă urină poate absorbi fiecare Uritrottoir înainte de a necesita golire? Urinalele vin în două dimensiuni, una capabilă să găzduiască apele uzate de la aproximativ 300 de domni, celălalt model, mai mare, putând prelua 600 de „pipi-uri” individuale — bazat pe o medie de aproximativ 450 ml per sesiune de urinare — înainte de a necesita reîmprospătare.
„Producem compost, un îngrășământ, deci este o economie circulară. Reutilizăm două deșeuri, paiele și urina, pentru a crea ceva care face plantele să crească,” spune Laurent Lebot de la firma de design industrial Faltazi pentru The Guardian.
Specializați în design urban ecologic, Lebot și partenerul său Victor Massip sunt un fel de echipă de referință când vine vorba de urinale publice inovatoare, generatoare de compost. Am scris anterior despre L’Uritonnoir, un fel ingenios de hibrid pâlnie-urinal pliabil, conceput de Faltazi, care este destinat să fie înfipt direct în baloturi de fân la festivaluri de muzică în aer liber și alte evenimente de mare anvergură.
Redirecționarea fluxului la Gara de Lyon
În timp ce soluția anterioară a Faltazi pentru urinarea publică, orientată ecologic, a fost concepută special pentru evenimente de urinare în masă desfășurate în zone rurale, în special pe câmpuri și ferme gazdă de festivaluri, Uritrottoir este adaptat pentru mediile urbane. Oficialii autorității feroviare publice din Franța, SNCF, au instalat două unități direct în afara Gării de Lyon, a treia cea mai aglomerată gară din Franța și locul a ceea ce The Guardian numește „unul dintre cele mai notorii puncte negre de urinare publică din Paris.”
„Sunt optimist că va funcționa,” spune Maxime Bourette, oficial de întreținere SNCF, pentru The New York Times, care relatează că agenția a plătit puțin sub 10.000 de dolari pentru perechea de urinale fără apă, cu plante. „Toată lumea s-a săturat de mizerie.”
Pe lângă unitățile din afara Gării de Lyon, încă trei unități Uritrottoir sunt pilotate în Nantes, orașul natal al lui Lebot și Massip, un oraș breton aglomerat din vestul Franței. Pe baza eficacității testelor din Paris și Nantes, urinalele uscate, atractive și cu miros redus ale duo-ului ar putea deveni un element de bază nu doar în orașele franceze, ci oriunde bărbații, în stare de ebrietate sau nu, și-au descheiat grosolan pantalonii și și-au lăsat amprenta.
„Urinarea în public este o problemă uriașă în Franța,” explică Lebot pentru The Times. „Dincolo de mirosul groaznic, urina degradează stâlpii de iluminat și stâlpii de telefonie, deteriorează mașinile, poluează Sena și subminează viața de zi cu zi a unui oraș. Curățarea consumă apă, iar detergenții sunt dăunători pentru mediu.”
Unul dintre cele mai dramatice exemple de daune pe care urinarea publică necontrolată le poate provoca mediului construit nu provine din Franța, ci din Germania, unde zidurile impunătoare de gresie ale Catedralei din Ulm, cea mai înaltă biserică din lume, se erodează din cauza stropirilor frecvente ale „urinătorilor sălbatici” (wildpinklers) intoxicați. (O lipsă de toalete publice în zonă și un festival anual de vinuri de lungă durată, organizat în piața publică adiacentă, cu siguranță nu ajută.)
Mai aproape de casă, San Francisco, un oraș în care stâlpii de iluminat metalici au fost doborâți de urina puternic acidă, s-a confruntat de mult timp cu probleme legate de urinarea în public.
Pe lângă aplicarea vopselei super-hidrofobe (metoda „reculului” menționată anterior) pe pereții frecvent abuzați din oraș, Orașul de lângă Golf, uneori cu miros neplăcut, a experimentat și cu stații de urinare publice bazate pe jardiniere și latrine în aer liber, situate într-un parc popular pentru a descuraja și mai mult domnii să urineze pe pereți, copaci, arbuști și proprietăți private. Având în vedere demnitatea și intimitatea, prea rare, s-au făcut eforturi suplimentare pentru a oferi populației considerabile de persoane fără adăpost a orașului un loc unde să se spele și să-și facă nevoile când natura o cere urgent.
