Pe măsură ce Marea Depresiune își strângea cleștii în 1933, America se sufoca – un sfert din cetățenii săi erau șomeri, executările ipotecare blocau sistemul financiar și 4.000 de bănci s-au închis în doar câteva luni. Părea că lucrurile nu se puteau înrăutăți.
Apoi a lovit Dust Bowl.
Începând din 1934 și durând opt ani în unele locuri, a fost cea mai gravă secetă din istoria SUA și unul dintre cele mai severe dezastre naturale ale secolului al XX-lea. Uriașe furtuni de praf, cunoscute sub numele de „furtuni negre”, au terorizat nu numai marile câmpii, ci o mare parte din țară, iar solul uscat din Texas, Kansas și Oklahoma a întunecat cerul de deasupra Chicago, New York și Washington, D.C. Milioane de americani au fost nevoiți să-și părăsească casele, creând migrații spre vest imortalizate în scrierile lui John Steinbeck și în cântecele lui Woody Guthrie.
Dust Bowl a prelungit probabil Marea Depresiune, iar secetele ulterioare din anii 1950 și ’80 i-au reamintit țării cât de costisitoare poate fi lipsa de apă – seceta din 1987-1989 a costat de una singură 39 de miliarde de dolari, mai mult decât orice uragan din SUA, cu excepția Katrina.
Cu toate acestea, chiar și cu o lungă istorie de penurie de apă, unele părți ale SUA au părut deosebit de uscate în ultima vreme: Texasul de Sud nu a avut aproape nici o ploaie semnificativă timp de 22 de luni în 2008 și 2009, iar o secetă de trei ani a forțat mulți fermieri din California să abandoneze terenurile agricole. Războaiele pentru apă acum agită în mod obișnuit sud-estul, o secetă multianuală recentă inspirând tentativa nereușită a Georgiei de a pretinde o parte din râul Tennessee.
S-ar putea ca secetele din SUA să se înrăutățească cu adevărat? Și, dacă da, este încălzirea globală de vină?
Înainte de a aborda astfel de întrebări, merită să ne uităm la modul în care aceste catastrofe misterioase funcționează în primul rând.
Ce este o secetă?
Secetele sunt unul dintre cele mai viclene dezastre ale Mamei Natură. Spre deosebire de inundații, tornade și cutremure, nu putem vedea una venind – încercați să preziceți precipitațiile pentru următorii trei ani, sau chiar trei luni – și nu există criterii universale pentru a decide dacă una are loc în prezent.
În termeni simpli, o secetă este atunci când nivelurile de umiditate au fost prea scăzute pentru prea mult timp. Ce constituie „prea scăzut” și „prea mult timp” depinde de regiune – o secetă în Seattle ar putea fi o inundație în Santa Fe. De aceea, oamenii de știință definesc secetele prin măsurarea precipitațiilor și a altor date privind umiditatea în raport cu mediile regionale. Ei se bazează adesea pe Indicele de severitate a secetei Palmer sau pe Indicele standard al precipitațiilor și utilizează, de asemenea, patru categorii generale pentru clasificarea secetelor în funcție de impactul lor:
- Meteorologică: Precipitațiile scad sub nivelurile normale ale zonei.
- Agricolă: Umiditatea solului nu mai răspunde nevoilor unei anumite culturi.
- Hidrologică: Nivelurile de apă de suprafață și subterană scad sub normal.
- Socio-economică: Scăderea aprovizionării cu apă a început să afecteze oamenii.
În ciuda acestor încercări de a deconstrui secetele, ele se reduc totuși la precipitații sub nivelul normal, fie că este vorba de furtunile de vară din sudul Floridei sau de zăpada de iarnă din Sierra Nevada. Și, deși conexiunile sunt uneori vagi, o mare parte din această variabilitate poate fi trasată înapoi la cei doi „făcători de rele” meteorologici ai Oceanului Pacific: El Niño și La Niña.
Ce cauzează secetele?
Secetele precum cele care au lovit statele sudice în ultimii ani au amprentele lui La Niña peste tot, spune meteorologul agricol al USDA, Brad Rippey, care contribuie la Monitorul de secetă al SUA.
„La Niña tinde să conducă la vreme uscată în partea de sud a Statelor Unite, și acesta este locul de unde seceta din Texas și-a luat rădăcinile”, spune Rippey. „Seceta din sud-est a început în 2005-2006, iar o mare parte din aceasta a fost probabil atribuibilă lui La Niña consecutive în 2005-2006 și 2007-2008.”
El Niño și La Niña sunt cunoscute împreună sub numele de ciclul ENSO, prescurtare pentru El Niño/Oscilația Sudică. Capabile să provoace haos în vremea de pe glob, cele două fenomene sunt, în esență, o încălzire, respectiv o răcire, a apei de suprafață din partea centrală a Oceanului Pacific. Ele au tot felul de efecte complicate asupra Americii, dar unul dintre cele mai directe impacturi asupra SUA implică seceta: La Niña duce de obicei la un sud mai uscat și un nord mai umed, în timp ce El Niño are aproximativ efectul opus.
Seceta de trei ani din sud-est s-a încheiat în primăvara anului 2009, cu excepția câtorva buzunare rămase. Dar, în timp ce Niñas care au declanșat-o au dispărut, problemele subiacente ale apei din regiune nu au dispărut: populațiile cu creștere rapidă absorb căile navigabile suprasolicitate, cum ar fi zona metropolitană Atlanta și principala sursă de apă potabilă, Lacul Lanier (vezi fotografia din dreapta, făcută în timpul secetei recente).
„Evident, pe măsură ce populația crește, există mai multe cereri de aprovizionare cu apă”, spune Brian McCallum, director adjunct al Centrului de Științe ale Apei din Georgia al Serviciului Geologic al SUA. „Și pe măsură ce populația continuă să crească, va trebui să implementăm mai multe măsuri de conservare și va trebui să găsim noi surse de apă.”
California poate înțelege, deoarece ea și multe state din apropiere par uscate în permanență. Această animație, care arată o istorie de 2.000 de ani a secetelor din America de Nord, sugerează că uscăciunea regiunii nu este o problemă nouă, dar același lucru nu se poate spune despre afluxul de oameni din ultimele două secole. Unii dintre acești veniți au fost refugiați din Dust Bowl care au început să cultive din nou în California, contribuind la transformarea agriculturii în cea mai sete industrie a statului – și taxând sever un bazin hidrografic alimentat de topirea zăpezii din îndepărtata Sierra Nevada (vezi fotografia de mai jos).
Deși putem da vina pe La Niña pentru multe secete din sud, lucrurile sunt mai complicate în California. Datorită dimensiunii și geografiei sale, se află pe linia nord-sud dintre efectele de uscare și de udare ale ENSO. Pentru a complica și mai mult lucrurile, acea linie se poate deplasa spre nord sau spre sud. Chiar dacă El Niño ar putea aduce o renaștere ploioasă în Texas și sud-est, pentru Golden State este o situație incertă.
„Modelul tipic pentru El Niño este mai umed în sud și mai uscat în nord, iar această linie este foarte importantă pentru California”, spune Rippey. „Dacă această linie se deplasează suficient de mult spre nord, lanțul muntos Sierra Nevada primește suficientă ploaie. De aceea California este puțin mai incertă – o mică schimbare în modelul ENSO poate avea un efect major acolo.”
Se înrăutățesc secetele?
Dust Bowl a fost unul dintre dezastrele naturale definitorii ale secolului al XX-lea, chiar dacă nu a fost în întregime natural. Fermierii de familie au invadat marile câmpii timp de zeci de ani datorită Legii Homestead din 1862, folosind tehnici agricole mioape care au distrus ierburile native adânc înrădăcinate și au încurajat eroziunea solului. Pe măsură ce tot mai mulți oameni se adunau, regiunea semi-aridă era curând cultivată peste capacitate. Când o secetă epică a sosit în 1934, scena era pregătită pentru un dezastru uscat și prafuit.
Este greu de spus cât de frecvente sunt astfel de secete catastrofale în America de Nord – nu numai că Dust Bowl a fost parțial provocat de oameni, dar înregistrarea instrumentală noastră datează de doar aproximativ 100 de ani. Au existat secete majore în anii ’50 și ’80, și alta mare în timpul Războiului Civil, dar aceste date nu sunt suficiente pentru a identifica științific tendințele pe termen lung. Din fericire, oamenii de știință nu sunt blocați: se pot uita la inelul din trunchiurile copacilor antici pentru a aduna informații despre cum era clima continentului cu sute sau chiar mii de ani în urmă.
Potrivit datelor inelelor de copaci colectate de USGS și de Centrul Național de Date Climatice, secetele de tip Dust Bowl au apărut o dată sau de două ori pe secol în ultimii 400 de ani. Megasecetele din trecutul îndepărtat le-au depășit chiar și pe acestea, cu una în secolul al XVI-lea devastând Mexicul și posibil ștergând celebra Colonă pierdută de la Roanoke din Virginia. Studiile polenului fosilizat, cărbunelui și depozitelor lacustre ne permit să ne uităm și mai departe în timp, la secete de până la 10.000 de ani în urmă, care au fost mult mai grave decât orice au văzut nord-americanii moderni.
Dar acum că clima se schimbă atât de repede, secetele ușoare de astăzi devin mai feroce și mai frecvente? Juriul este încă în deliberare în ceea ce privește partea feroce – deși temperaturile mai ridicate vor pune probabil mai multă presiune asupra resurselor limitate de apă – dar NASA prezice că încălzirea globală va crește frecvența secetelor. Asta pentru că aerul mai cald poate reține mai multă umiditate, așa că accelerează evaporarea și duce la vreme mai umedă și mai ciudată, caracterizată prin perioade lungi fără ploaie între furtuni mai extreme.
Un studiu australian recent a constatat că zonele tropicale, în mod normal ploioase ale Pământului, s-au extins în afară cu aproximativ 500 de kilometri în ultimii 25 de ani, dar atât NASA, cât și NCDC spun că tropicele se usucă și ele pe măsură ce devin mai calde și mai mari. Între timp, precipitațiile au crescut în ambele emisfere mai departe de ecuator, potrivit NCDC, dar căderile de zăpadă din emisfera nordică au fost constant sub medie din 1987 și au scăzut cu 10% din 1966. Acestea sunt vești proaste pentru californienii însetați care se bazează pe zăpadă pentru apă potabilă și ar putea fi un motiv pentru care secretarul american pentru energie, Steven Chu, a avertizat recent că încălzirea globală necontrolată ar putea pune capăt agriculturii statului până în 2100.
În ciuda amenințării unor secete mai frecvente din cauza schimbărilor climatice, există o modalitate și mai imediată, și potențial permanentă, prin care oamenii scot umiditatea din habitatele lor: deșertificarea. Nu este nimic nou – civilizațiile antice din China și Orientul Mijlociu au transformat pământul odată fertil în deșerturi nisipoase, iar o frenezie de agricultură, defrișări și supra-pășunat începând din anii 1960 a contribuit la uscarea regiunii Sahel din Africa, ucigând mai mult de 100.000 de oameni în cinci ani. Dacă guvernul american nu ar fi intervenit cu măsuri de salvare a solului în anii 1930 și ’40, marile câmpii ar putea arăta astăzi mai mult ca Death Valley.
Dar unii au susținut că Serviciul federal de conservare a solului nu a făcut suficient pentru a opri deșertificarea câmpiilor, avertizând că următoarea secetă epică a regiunii (care, potrivit datelor inelelor de copaci, este prevăzută în orice deceniu de acum) ar putea eclipsa chiar și Dust Bowl. Și cu țara încă cuprinsă de cea mai gravă calamitate economică de la Marea Depresiune, acest lucru ar putea lăsa din nou milioane de americani săraci și lipsiți de apă.
