text
„
„html
„Nu există nimic – absolut nimic – pe jumătate atât de demn de făcut ca pur și simplu să te joci cu bărcile.” (Kenneth Grahame)
În ultimele trei zile, am fost într-o excursie cu canoe în Parcul Provincial Algonquin, o regiune vastă de lacuri, stânci de granit și pini care ocupă o fâșie din centrul Ontario, Canada. A fost imortalizată în picturile celebre ale Grupului celor Șapte și Tom Thomson, pe care mulți cititori le vor recunoaște.
Eu și soțul meu am vrut să ne ducem copiii într-o excursie cu canoe de ani de zile, dar am simțit că ar trebui să așteptăm până când cel mai mic va putea merge independent pe un traseu de portage, decât să adăugăm la lista lucrurilor care trebuie transportate între lacuri. Acum că are patru ani, acesta a fost anul.
Ne-am strâns într-o canoe de 5,64 metri cu un al treilea scaun la mijloc, suficient de mare pentru ca două fundulețe mici să stea unul lângă altul. Cel mai mic copil s-a strecurat între picioarele mele în spatele bărcii, de unde am condus, iar soțul meu a oferit cea mai mare parte a mușchilor de vâslit în față. Ne-am împachetat echipamentul de camping, mâncarea și hainele în două sacoșe impermeabile și un butoi rezistent la urși. Apoi am ales un traseu care necesita doar două portaje, deoarece aceste trasee accidentate care leagă lacurile sunt adesea cea mai grea parte a unei excursii.
Ceea ce a urmat a fost o lecție puternică despre valoarea călătoriei lente. Nu există nimic la fel de lent ca o excursie cu canoe când te deplasezi cu copii mici și un butoi de mâncare proaspătă (la insistența mea). Chiar și cu patru membri ai familiei vâslind, progresul pe un lac cu vânt este lent.
Te miști într-un ritm care îți permite să observi fiecare copac cu formă neregulată, fiecare buștean care iese din apă, fiecare bolovan magnific de-a lungul țărmului. Este suficient de lent pentru a întinde mâna și a smulge un nufăr dintr-un banc de nisip pentru ca cel mai mic copil să se joace cu el. Este suficient de lent pentru a observa valurile individuale pe apă, pentru a vedea cum se schimbă suprafața lacului odată cu apropierea unei brize noi, pentru a-ți trage degetele sau picioarele în apă pentru a te răcori.
Dan Minkin – O priveliște tipică în Parcul Algonquin, stânci de granit și pini care se scufundă în apă/CC BY 4.0
Apoi mergi pe jos, trudind sub povara fiecărui obiect pe care l-ai ales să îl cari (și punând la îndoială aceste decizii). Odată ce canoe este ridicată pe cap, pur și simplu mergi, încercând să ignori țânțarii care zumzăie și mușcă, alegându-ți cu grijă locul unde pășești și încercând să nu te gândești cât mai ai de transportat această încărcătură.
Deoarece eu și soțul meu nu am vrut să mergem pe portaje de mai multe ori, ne-am încărcat cu totul – un rucsac pe spate și un butoi cu mâncare în față pentru soțul meu, un rucsac și o canoe pentru mine, iar copiii purtau rucsace mici suplimentare, vâsle, o sticlă mare de apă și un ferăstrău. Cel mai mic copil a fost purtătorul de veste de salvare, având trei veste de salvare încheiate pentru a-l face să arate ca omul Michelin. Acest lucru i-a dat și atât de multă căptușeală încât sări de pe pământ dacă se împiedica. În acel moment, progresul era măsurat în picioare, uneori chiar în centimetri.
La sosirea la campingurile noastre, care erau destul de luxos mobilate cu un foc de tabără cu margini de piatră, bănci de bușteni și o toaletă „cutie cu tunete” (o cutie înaltă de genunchi în pădure cu o gaură în ea), nu aveam nimic de făcut decât să fim. Nu aveam telefoane (de aici lipsa fotografiilor) sau jucării. În schimb, natura a devenit spațiul de joacă al copiilor, și au găsit cu adevărat multe lucruri. Mai multe broaște, un rac, o știucă mamă înconjurată de un nor de pui mici care arătau ca mormoloci cu mustăți, perechi de cufundători curioși și eroni albaștri majestuoși le-au ocupat atenția, la fel cum au făcut și înțeparea focului de tabără și săriturile din cap în lac de pe o stâncă. Au fost mai puține certuri și plângeri, mai mult divertisment de sine stătător și exprimare a uimirii față de lumea din jurul lor.
A fost o încetinire rară pentru mine. Am tendința să mă grăbesc ca o nebună, încercând să încadrez prea multe activități și comisioane într-o singură zi și terminând de obicei epuizată, dorindu-mi să am mai mult timp să dorm sau să citesc o carte. În această excursie, am făcut din amândouă din plin – am dormit la amiază cu vântul suflând prin cort și am citit cea mai mare parte a unei povești autobiografice de aventură în timp ce copiii se jucau în jurul meu.
© K Martinko – O mică secțiune din Parcul Algonquin, o țară a miilor de lacuri
Am vâslit spre casă ieri, simțindu-ne relaxați și fericiți, „rezervoarele noastre de natură” complet umplute. Și totuși – acesta este lucrul pe care îl găsesc uimitor – nu am mers atât de departe. În total, am parcurs probabil o distanță echivalentă cu cea pe care o mașină ar putea să o parcurgă în zece minute cu viteză de autostradă. Am fost cu canoe într-o regiune care se află la mai puțin de o oră de mers cu mașina de casa copilăriei mele – curtea mea extinsă, într-un fel. Am fi putut, teoretic, să vâslim de la casa părinților mei până unde eram în parc fără să folosim o mașină, deși asta ar dura câteva zile lungi.
A experimenta o vacanță atât de profund revigorantă fără să urc într-un avion și să zbor la un resort all-inclusive, cheltuind în schimb o fracțiune din cost și călătorind sub puterea brațelor și picioarelor noastre, într-o regiune pe care o cunosc ca pe casă, dar pe care o pot cunoaște întotdeauna mai intim, a fost o experiență revelatoare.
Excursia cu canoe în familie va deveni, fără îndoială, un eveniment anual, iar pe măsură ce copiii vor crește, vom merge mai departe și vom explora mai mult din Algonquin și alte părți frumoase ale Ontario.
