Când editorul de design de la PlanetaNoastra, Lloyd Alter, a scris despre un proiect pilot pentru a crea oțel fără carbon, el a menționat că atingerea acestor obiective ar dura un deceniu—și, prin urmare, ar trebui să ne concentrăm pe reducerea cererii și pe materiale alternative, chiar și pe măsură ce producătorii de oțel se decarbonizează. Se pare că producătorii de oțel înșiși sunt hotărâți să demonstreze acest lucru.
Cel mai recent exemplu provine dintr-un Raport de Acțiune Climatică publicat de ArcelorMittal, care conține inițiative și ținte relativ ambițioase. Acestea includ:
- O țintă la nivel de grup de reducere cu 25% a intensității emisiilor de dioxid de carbon echivalent (CO2e) până în 2030
- O reducere cu 35% a intensității emisiilor de CO2e pentru operațiunile europene
- Prima fabrică de oțel cu emisii zero la scară completă care va fi lansată până în 2025
- Și un obiectiv de emisii nete zero până în 2050
Oțelul este, practic prin definiție, un sector al economiei „greu de redus [emisiile]”. Este masiv consumator de energie și resurse și nu este ceva unde poți pur și simplu schimba rapid materiile prime sau sursele de energie. Raportul ArcelorMittal recunoaște acest lucru și menționează că progresul va depinde în mare măsură de intervenția și sprijinul guvernamental.
De fapt, CEO-ul companiei, Aditya Mittal, recunoaște acest lucru în introducerea sa, subliniind faptul că obiectivele europene sunt mai ambițioase decât obiectivele la nivel de companie dintr-un motiv foarte specific:
Și aici trebuie să fie atenți oamenii din domeniul climei și al politicilor care nu sunt direct legați de industria oțelului. Pe de o parte, este greu să-ți imaginezi o lume în care oțelul să nu mai fie o parte semnificativă a mediilor noastre construite și inginerești—inclusiv unele infrastructuri critice care ne vor ajuta să ne decarbonizăm. Așadar, are sens ca guvernele să sprijine, să stimuleze și/sau să impună producția de oțel cu emisii mai reduse de carbon.
Dar, având în vedere că raportul ArcelorMittal se așteaptă ca 50% din costul decarbonizării să fie acoperit de finanțare publică, trebuie să examinăm cu atenție unde sunt cheltuiți banii noștri. Aceasta este de fapt o lecție care se aplică și mult dincolo de industria oțelului:
- Cât ar trebui să cheltuim pentru decarbonizarea oțelului și cât ar trebui să investim în eficiența materialelor sau în materiale de construcție cu emisii scăzute sau chiar negative de carbon?
- Cât ar trebui să subvenționăm mașinile electrice și cât ar trebui să ne proiectăm mediile pentru a face mașinile mai puțin necesare și/sau a încuraja utilizarea vehiculelor mai mici, mai ușoare?
- Cât ar trebui să sprijinim aviația cu emisii reduse de carbon și cât ar trebui să facem aviația mai puțin necesară?
Înțelegeți ideea. Am o simpatie rezonabilă pentru persoanele din sectoarele cu emisii ridicate, greu de redus, care încearcă cu adevărat să găsească o cale de reducere. Probabil că avem nevoie ca eforturile lor să aibă succes la un anumit nivel. Dar, având în vedere că ritmul lor de progres va fi aproape sigur mai lent decât cel al restului societății, va trebui să corelăm reducerile intensității emisiilor cu reducerea cererii.
La fel ca în multe alte cazuri, nu există răspunsuri simple. Nu este o chestiune de ori/ori. Dar este o chestiune legată de cât din fiecare dorim să investim cu adevărat.
