Pronghorn-ul este unul dintre mamiferele adesea trecute cu vederea de pe continentul nord-american. De obicei, etichetat greșit ca antilopă, această specie de ierbivor este de fapt mai strâns înrudită cu caprele, iar odinioară turme vaste cutreierau câmpiile.
Târziu, într-o după-amiază, în timp ce conduceam pe un drum de pământ la Monumentul Național Carrizo Plain din California, unde a fost reintrodusă o mică turmă de pronghorn-i nativi, am văzut un nor de praf în depărtare și ceva mișcându-se incredibil de repede – atât de repede și constant, încât am crezut că este cineva pe o motocicletă de teren. Dar aici nu este permis mersul cu vehicule off-road. Ce naiba s-ar putea mișca așa? Silueta singulară părea să zboare de-a lungul bazei dealurilor.
Și apoi am realizat, era un pronghorn – și motivul pentru care părea să se miște atât de fără efort este că pronghorn-ul este cel mai rapid animal terestru din America de Nord. De fapt, este al doilea cel mai rapid animal terestru din lume, doar ghepardul atingând viteze mai mari.
Diferența, însă, este că, în timp ce ghepardul poate atinge o viteză maximă mai mare, îl poate menține doar pe o distanță de câteva sute de metri. Pronghorn-ul poate susține viteze uimitoare pe kilometri întregi și, pe o distanță, ar învinge cu ușurință un ghepard fără să transpire.
Asta da viteză!
Pronghorn-ul poate atinge viteze maxime de aproximativ 88,5 km/h și poate alerga constant cu 48,3 km/h pe o distanță de peste 32,2 km! Prin comparație cu celălalt animal terestru cel mai rapid, ghepardul poate atinge viteze de peste 96,6 km/h, dar numai pentru sprinturi de aproximativ 640 de metri. Pronghorn-ul ar putea termina un maraton în aproximativ 45 de minute, în timp ce un om s-ar strădui să termine un maraton în peste două ore.
Această viteză începe la o vârstă foarte fragedă. Femelele nasc primăvara unul sau doi pui, care stau ascunși în iarbă până când sunt suficient de mari pentru a-și depăși principalii lor prădători (non-umani): coioții, râșii și acvilele aurii. Acest lucru se întâmplă în doar câteva săptămâni. De fapt, un pui poate depăși un om în doar câteva zile de la naștere.
„Dacă sunt într-o condiție fizică rezonabilă, de obicei pot ajunge din urmă un pui de 5 zile”, spune John A. Byers, un om de știință care a studiat pronghorn-ii de peste 20 de ani și a trebuit să testeze aceste viteze în timp ce încerca să marcheze puii pentru studii pe termen lung. „O competiție împotriva unui pui de 7 zile este incertă, iar un pui de 10 zile poate, practic, să-și bată joc de mine cu impunitate.”
Dar dacă un pronghorn poate lăsa atât de ușor în urmă orice prădător din America de Nord, chiar și la o vârstă foarte fragedă, cum și de ce a ajuns să fie atât de rapid?
O mașinărie a vitezei
Potrivit lui Stan Lindstedt, un fiziolog comparativ la Universitatea Northern Arizona, nu există niciun secret special pentru atingerea unor viteze atât de incredibile de către pronghorn. „Pur și simplu a perfecționat același echipament pe care îl au toate mamiferele”, a declarat el pentru Discover Magazine.
„Am constatat că pronghorn-ii au o capacitate extraordinară de a procesa oxigenul. Fiecare antilopă consuma între șase și zece litri de oxigen pe minut, ceea ce este de cinci ori mai mult decât ar arde un mamifer tipic de dimensiuni similare – o capră de, să zicem, 31,75 kg – și de peste patru ori mai mult decât ar consuma Carl Lewis dacă ar fi micșorat la dimensiunea unui pronghorn. (Un pronghorn măsoară aproximativ 0,91 metri la umăr.) În comparație cu capra, are plămâni mai mari cu care să absoarbă oxigenul, puțin mai multă hemoglobină în sânge cu care să transporte oxigenul de la plămâni la mușchi, și mușchi puțin mai mari și mai slabi, conținând o concentrație mai mare de mitocondrii – organitele celulare care ard oxigenul pentru a furniza energie pentru contracția musculară. Cu alte cuvinte, nu există secrete la pronghorn.”
Deci, de ce sunt atât de uimitori la alergare?
Depășind prădătorii antici
După vreo 20 de ani de cercetare despre pronghorn-i, Dr. Byers a elaborat o teorie convingătoare.
Deși astăzi nu există niciun prădător care să poată prinde un pronghorn într-un sprint, nu a fost întotdeauna așa. Dr. Byers spune că pronghorn-ul aleargă atât de repede pentru că este urmărit de „fantomele prădătorilor din trecut” – inclusiv de gheparzi americani. Aahhh… acum vedem de ce pronghorn-ul poate fi învins doar de gheparzi într-un sprint.
În cartea „American Pronghorn: Social Adaptations and the Ghosts of Predators Past”, Dr. Byers susține că pronghorn-ul și-a perfecționat măiestria în alergare cu mult peste 10.000 de ani în urmă, când continentul nord-american era încă casa prădătorilor cu picioare rapide, precum gheparzii, hienele cu picioare lungi, ursul uriaș cu fața scurtă, jaguarii enormi și pisicile cu dinți de sabie, alături de coioții și lupii mai familiari, deși mai înceți.
Prădătorii erau mult mai mari și mult mai rapizi pe atunci și astfel au forțat pronghorn-ul – și pe unii veri dispăruți cu o construcție similară – să evolueze pentru a fi incredibil de rapizi. Deși prădătorii au dispărut, abilitatea pronghorn-ilor de a-i depăși a persistat.
Și acum avem o minune a vitezei care încă cutreieră preriile, poate o relicvă, dar totuși fascinantă.
Amenințări moderne
Există, totuși, două lucruri pe care pronghorn-ul nu le poate depăși, iar aceste amenințări vin din partea oamenilor. Prima este pierderea habitatului din cauza extinderii urbane, iar a doua este reprezentată de kilometri întregi de garduri de-a lungul drumurilor și în jurul fermelor, gospodăriilor și dezvoltărilor.
Pierderea habitatului este o amenințare destul de evidentă. Pronghorn-ii au nevoie de spații vaste pentru a căuta hrană. Cu cât au mai puțină iarbă, cu atât au mai puțină hrană și cu atât le scad șansele de reproducere și supraviețuire reușite. Nu la fel de evidentă este amenințarea gardurilor.
Pronghorn-ii sunt alergători uimitori, dar nu pot sări garduri. Am putea crede că, deoarece seamănă puțin cu căprioarele, pot sări peste un gard cu aceeași ușurință și nonșalanță. Dar nu este cazul, iar kilometri de garduri ridicate de-a lungul rutelor de migrație reprezintă o problemă serioasă, limitând accesul la hrană și blocând căile către habitatele potrivite, precum și spațiul necesar pentru a depăși prădătorii rămași.
Programele de îndepărtare a gardurilor au ajutat mult pronghorn-ul. În 2010, Biroul Yellowstone Field a colaborat cu proprietarii de terenuri și cu Pădurea Națională Gallatin pentru a îndepărta 3,2 km de gard de lemn și sârmă ghimpată, restaurând ruta de migrație a pronghorn-ilor locali. Similar, în și în jurul Monumentului Național Carrizo Plain, kilometri întregi de veche sârmă ghimpată au rămas în zonă zeci de ani după ce ultimii locuitori umani s-au mutat, creând un labirint oarecum haotic de sârmă ghimpată în întreaga zonă. Voluntarii ajută continuu la îndepărtarea sau modificarea acestor garduri pentru a oferi pronghorn-ilor nou-reintroduși spațiu pentru a scăpa de coioți și pentru a găsi ierburi, principala lor sursă de hrană.
