Aymar Embury II/Domeniul Public
Unii comentatori nu au fost impresionați de postarea Lecții pe care Constructorii Ecologici le pot învăța de la Michael Pollan, unde am adaptat Regulile Alimentare ale lui Michael Pollan la construcțiile ecologice. În special, regula Nu mânca/construi cu nimic pe care străbunica ta nu l-ar recunoaște ca aliment/material de construcție a început o mare dezbatere despre dacă bunica știa cel mai bine.
Martin Holladay de la Green Building Advisor a fost deosebit de critic, menționând că casa bunicii sale era foarte ecologică, dar nu foarte frumoasă:
Îi înțeleg punctul de vedere, dar depinde mult de bunică. Nu pot arăta casa bunicii mele, deoarece a fost demolată pentru a construi această casă superbă proiectată de Stephen Teeple, dar era destul de drăguță. Etta R. Speyer a fost una dintre primele agente imobiliare din Canada și știa să le aleagă, iar mama mea, decorator de interior, a făcut o renovare și o extindere foarte moderne, transformând-o într-un duplex. Am crescut acolo și am învățat multe despre designul tradițional și cel modern din perioada de mijloc al secolului XX. Comentariile lui Martin m-au făcut să mă întreb ce altceva am putea învăța despre designul caselor de la bunica și contemporanii ei, în afară de utilizarea gunoiului de grajd ca izolație.
Am copia mamei mele a cărții arhitectului Aymar Embury II, „Casa locuibilă: planul și designul acesteia” din 1917. (Ulterior a devenit arhitectul preferat al lui Robert Moses și a supravegheat peste șase sute de proiecte publice în New York City) În ea, el descrie ceea ce el a numit case „construite de oameni cu venituri moderate, care nu își pot permite să construiască case de dimensiuni mari sau cu materiale extravagante”. Cu toate acestea, erau case pentru profesioniști care își permiteau arhitecți, spre deosebire de majoritatea caselor din acea vreme care erau construite de dulgheri sau constructori. Embury a scris:
Deci, cum au aranjat camerele? M-am uitat în cartea lui Embury pentru a vedea ce considera el a fi case bune din acea vreme și ce includeau acestea. Acestea nu sunt case ale clasei muncitoare; sunt pentru 1% din populație la acea vreme, care își permiteau să cumpere terenuri libere și să angajeze arhitecți. Totuși, sunt foarte diferite de casele de astăzi.
Aymar Embury II/Domeniul Public
Poate că cel mai surprinzător este cât de strânse și eficiente sunt. Încălzirea era foarte scumpă, așa că nu se pierdea mult spațiu. Conform lui Embury, cea mai modernă încălzire din acea vreme era aerul canalizat, dar nu era aer forțat ca astăzi, aveau conducte uriașe și se bazau pe convecție pentru circulație. Casele mai mari aveau radiatoare cu apă caldă sau cu abur, ceea ce era mult mai scump. Erau camere de zi și camere de luat masa, dar puține birouri și fără camere de familie; trăiai în camera de zi și mâncai în camera de luat masa. Punct. Nu era mult spațiu dedicat holurilor extinse pe două etaje, camerelor de mic dejun și tuturor acelor lucruri care ocupă atât de mult spațiu într-o casă modernă.
Toaletele de la parter erau rare, dar toți din această clasă aveau servitori, iar scările pentru servitori erau aproape universale, la fel ca și cămările de bucătărie. Chiar și în propria mea casă din Toronto, construită pe un teren de 9 metri (30 de picioare) într-o suburbie cu tramvai din Toronto, acum 90 de ani, exista o scară pentru servitori care ducea de lângă bucătărie până la jumătatea palierului, astfel încât ajutorul să nu fie văzut în holul din față, groază de groază. Proprietarii anteriori au demontat-o și au pus o toaletă.
La etajul al doilea, multe dintre case aveau două băi, dar dulapurile sunt minuscule. Astăzi, cred că regula este că dulapul ar trebui să fie la fel de mare ca dormitorul. Cu toate acestea, cumva au reușit; poate că ajutorul le ducea totul pentru depozitare în altă parte. Fiecare dormitor avea cel puțin două ferestre pentru a asigura o ventilație transversală naturală, băile aveau ferestre care se deschideau, niciodată deasupra căzii unde nu puteai ajunge la ele. Holul avea și lumină naturală; electricitatea era scumpă și nesigură.
Aymar Embury II/Domeniul Public
Pe măsură ce casele deveneau mai mari și mai elegante, au primit unele dintre lucrurile pe care le așteptăm astăzi, cum ar fi toaletele de la parter și chiar birourile de la parter, dar uitați-vă la dimensiuni; camera de luat masa are 4,3 x 4,3 metri (14 x 14 picioare), iar biroul are 2,4 x 3,4 metri (8 x 11 picioare), abia dimensiunea unui dulap după standardele de astăzi. Există doar o baie la etaj, dar este generoasă. Există, de asemenea, un foișor pentru nopțile calde de vară. Dar, în general, este mai mică, mai strâmtă și mai eficientă decât orice s-ar construi astăzi.
Aymar Embury II/Domeniul Public
Exterioarele sunt la fel de interesante ca și planurile. Observați etajul al doilea proeminent și pergolele care umbresc ferestrele, copacii de foioase plantați pentru a umbri casa, ferestrele mari pentru a permite intrarea brizei.
Aymar Embury II/Domeniul Public
Sau observați pergolă uimitoare care se întinde în jurul Casei Calvert aici, creând un spațiu exterior încântător și umbrind casa vara.
În cele din urmă, ce am făcut cu toată acea izolare minunată, aerul condiționat și tehnologia verde dezvoltată de la vremea bunicii? Am consumat o mare parte din economiile de energie prin faptul că dimensiunea caselor a devenit de necontrolat. Ne-am complicat proiectele de parcă am vrea să maximizăm coturile și suprafețele. Am introdus spații de dublă înălțime, săli media, camere de familie, camere de mic dejun și băi proprii pentru fiecare dormitor. Am uitat de orientare și de ventilația transversală, deoarece ne putem activa pur și simplu aerul condiționat. Eliminăm azbestul și plumbul din vopsea și nu punem la îndoială substanțele ignifuge bromurate și ftalatii.
Îmi pare rău, dar încă mai avem multe de învățat de la bunica și arhitectul ei.
