Pe de o parte, nu există niciun loc pe Pământ unde ființele umane să nu fi avut un impact. Arderea combustibililor fosili a dus la contaminarea cu metale grele în pești, păsări și alte animale pe continente complet separate de centralele electrice. Schimbările climatice topește calotele glaciare în întreaga lume. O cană de plastic folosită o singură dată ajunge în stomacul unei balene în mijlocul oceanului, ucigând-o. Sarea de mare recoltată de pe o coastă nelocuită conține microplastice.
Pe de altă parte, există hărți și diagrame care arată zone ale Pământului cu atât de puțini oameni încât majoritatea dintre noi le-am numi sălbăticie — și probabil chiar am sugera să le conservăm ca atare. Dar cum să facem asta? E.O. Wilson a sugerat să punem deoparte 50 la sută din planetă pentru natură. Campania Wyss pentru Natură folosește un miliard de dolari ca bani de start pentru a începe protejarea a 30 la sută din planetă. Între timp, unele rapoarte spun că 96 la sută dintre mamiferele de pe Pământ sunt oameni și animale domestice — deci fiecare mamifer sălbatic pe care îl vezi face parte din cele doar 4 la sută rămase.
Acestea sunt statistici îngrijorătoare, dar nu reprezintă imaginea completă. Îi prezentăm pe Beverly și Peter Pickford, un cuplu cu decenii de experiență în explorarea și fotografierea lumii naturale. După ce au lucrat și au documentat intensiv continentul african, în 2011 s-au îmbarcat în „cea mai ambițioasă călătorie a lor de până acum – au petrecut următorii patru ani călătorind pe toate cele șapte continente, în căutarea ultimului pământ sălbatic de pe pământ.”
Această muncă a dus la cea mai recentă carte a lor, „Wild Land” (Pământ Sălbatic), a cărei misiune este o „căutare fără precedent pentru a documenta și a conserva ultima sălbăticie rămasă a planetei noastre.” Cartea de format mare include peste 200 de imagini cu locuri sălbatice, inclusiv Alaska, Antarctica, Australia, Namibia, Tibet și Arctic.
<<< anunț nativ mobil >>>
La deschiderea și citirea acestei cărți, am avut un sentiment unic despre cum este să fii atât singur, cât și liber, poate așa cum s-ar putea simți unele dintre animalele fotografiate. De asemenea, m-a ajutat să înțeleg — puțin — cum este să fii departe de ființele umane, într-o lume din care oamenii nu fac cu adevărat parte, deși o pot afecta de la distanță. Nu este un sentiment cu care sunt obișnuit, oricât de mult îmi place să petrec timp în spații naturale. Îmi ia ceva timp să citesc cartea, oprindu-mă pe fiecare pagină pentru a asimila. Este cu adevărat o operă de artă, precum și o lucrare remarcabilă de conservare — să ne arate cum sunt locurile, astfel încât să înțelegem suficient pentru a le proteja.
Am vrut să aflu mai multe, așa că i-am întrebat pe soții Pickford despre proiectul lor.
MNN: Scrieți în introducerea cărții voastre că prietenii voștri nu credeau că mai există locuri sălbatice fără oameni în ele. Așadar, cum ați decis în ce zone să fotografiați? Au existat și alte locuri unde ați mers, dar care nu au intrat în selecția finală?
Peter și Beverly Pickford: Găsirea zonelor care s-ar potrivi proiectului nostru a fost una dintre provocările proiectului „Wild Land”. Am ales, în cele din urmă, să căutăm zone din întreaga lume unde am constatat că existau foarte puține sau deloc lumini prezente pe timp de noapte. Apoi am decis să selectăm doar o singură destinație pe continent, astfel încât „Wild Land” să fie o reprezentare a sălbăticiei din întreaga lume.
Da, a existat o zonă care nu a fost inclusă după ce am mers acolo să investigăm, și anume nord-vestul Europei. Am optat în schimb să ne concentrăm pe Arhipelagul Svalbard ca secțiune pentru Europa.
Cum ați definit un „loc sălbatic” în termenii acestui proiect fotografic?
Definiția noastră de pământ sălbatic, în scopul cărții noastre, a fost un teren vast, într-o stare cât mai curată sau cât mai naturală posibil. Accentul a fost pus pe vast: am vrut un teren care să se extindă dincolo de parcurile naționale, dincolo de decretele protecționiste, un teren care să existe în starea sa naturală la o scară care să ne inducă umilință și uimire. A făcut parte, de asemenea, din definiție faptul că pământul sălbatic nu ar trebui să excludă oamenii, ci că acolo unde oamenii sunt prezenți, aceștia ar trebui să fie în asociere cu pământul, nu în dominarea acestuia.
Ați publicat deja multe cărți foto incredibile și ați realizat fotografii în întreaga lume. V-ați pregătit diferit în vreun fel pentru aceste ședințe foto?
Da, am elaborat un brief foarte specific pentru fotografia din „Wild Land” deoarece știam că vrem să facem o carte care să aibă un caracter central puternic și ușor de recunoscut. Ceea ce am făcut a fost să ne îndepărtăm de subiectul nostru și să plasăm orice ar fi fost într-un context în peisaj, astfel încât imaginile să dezvolte atât un sentiment de loc, cât și un sentiment de scară.
Apoi am mers mai departe și am lucrat cu Edwin Veer în Amsterdam pentru a crea un stil de fotografie pentru carte care amintește de vremurile trecute. A fost o îndepărtare de hiper-realismul fotografiei digitale moderne, cu culorile sale super-saturate și definiția excesivă, care, în opinia noastră, încearcă să îmbunătățească o realitate care este deja perfectă. Imaginile finale din carte au fost alese deoarece nu strigă după atenția voastră, ci mai degrabă încurajează o pauză și oferă ocazia de a avea o conversație cu imaginea.
Care dintre aceste locații a fost cel mai greu de editat pentru a ajunge la imaginile prezentate? Aș ghici că ați avut mult mai multe imagini din fiecare loc decât ați inclus, dar a existat una mai dificilă?
Poate, cea mai dificilă editare a noastră a fost cea din Arctic. Nu pentru că ne lipsea alegerea — am fost copleșiți de volumul de muncă pe care îl aveam — ci pentru că am căutat cu adevărat să dăm fiecărui capitol ritm și varietate, iar în Arctic repetarea zăpezii și a gheții a făcut dificilă găsirea de imagini care să creeze o impresie puternică și diferită la fiecare pagină.
Cum ați ales ce fotografii să includeți și pe care să nu le includeți?
Procesul inițial de selecție a fost foarte lung și a necesitat luni de selecție și eliminare, până când am redus mii de imagini la doar 100 pentru fiecare capitol.
Apoi am evaluat cele 100 de imagini cu ajutorul a trei echipe: Beverly și cu mine, editorii noștri din Noua Zeelandă Blackwell și Ruth, și în cele din urmă Magic Group din Amsterdam, care se ocupau de clasificarea fotografiilor pentru carte. Fiecare dintre noi a selectat cele mai bune 25 pentru carte.
Cameron Gibb, designerul cărții, a avut ultimul cuvânt, desigur, dar majoritatea celor care au primit un vot unanim au fost incluse, cele care au primit votul a două din trei echipe au fost următoarele pe listă și așa mai departe. Doar pentru una sau două imagini, Beverly și cu mine a trebuit să folosim un argument foarte convingător pentru ca Cameron să schimbe designul astfel încât acestea să poată fi incluse.
