Există o soluție unică ce ar putea ajuta Europa să supraviețuiască valurilor de căldură mortale: siestele. Morgan Meaker relatează pentru Wired: „Lucrătorii din întreaga Europă au cerut restructurarea zilei de lucru pentru a se adapta unei lumi în încălzire. Aceste apeluri nu vin doar din sudul Europei, ci și din țări tradițional mai răcoroase: un sindicat din construcții din Germania face campanie pentru pauze de prânz mai lungi, astfel încât lucrătorii să poată evita partea cea mai fierbinte a zilei.”
Meaker notează că mulți din Spania – faimoasă pentru „jornada partida,” sau ziua de lucru divizată și sieste – încearcă să renunțe la ea și să treacă la un program mai asemănător cu cel din nordul Europei. Ea citează chiar o activistă care a spus: „Este o concepție greșită că acest program a fost conceput pentru a evita căldura,” dând vina pe dictatorul Generalul Franco deoarece „majoritatea oamenilor aveau nevoie de două slujbe pentru a supraviețui, una dimineața și una după-amiaza.”
Cu câțiva ani în urmă, Generalul Franco a fost învinuit pentru ziua de lucru divizată atunci când a schimbat fusul orar pentru a se potrivi cu cel al Germaniei, împingând totul cu o oră mai târziu. Potrivit BBC, după schimbarea orei, „Au continuat să mănânce la aceeași oră, dar pentru că ceasurile fuseseră schimbate, prânzurile lor de la ora 13:00 au devenit prânzuri de la ora 14:00, iar cinele lor de la ora 20:00 au ajuns brusc la ora 21:00.”
Articolul sugerează că acesta este motivul pentru ziua divizată: „Spaniolii au gestionat în mod tradițional nopțile lor târzii luând o pauză de cafea la mijlocul dimineții și o pauză de prânz de două ore, oferindu-le oportunitatea de a se bucura de una dintre cele mai faimoase tradiții ale țării: siesta.”
Niciunul dintre aceste argumente nu are prea mult sens, dar ziua de lucru divizată chiar are sens. Și nu este doar spaniolă. Katherine Martinko de la PlanetaNoastra descrie cât de comună este în multe țări fierbinți:
După ce am scris recent despre planificarea vieții în funcție de căldură, un comentator a notat: „Generația bunicilor noștri din preriile canadiene a făcut față temperaturilor de peste 40 de grade C (40°C) din anii 1930 lucrând cu caii de la 4 dimineața până pe la prânz.”
Mulți se plâng că ziua de lucru divizată nu mai funcționează deoarece, dacă nu lucrezi de acasă sau nu locuiești într-un oraș de 15 minute, nu ajungi să fii cu familia ta sau să ai o siestă, ceea ce o face și o problemă de design urban. Ce s-a întâmplat de fapt aici este că ne-am adaptat în mod tradițional viețile la anotimpuri, la vreme și la lumina zilei, până când lumina electrică și ceasul de pontaj ne-au impus un program care era convenabil pentru afaceri, dar nu și pentru corpurile noastre.
Apoi, aerul condiționat a făcut posibilă uitarea de a ne proiecta orașele și casele în moduri care să se adapteze la diferite climate sau de a ne adapta viețile la climat. Totul a fost omogenizat. Clădirile și viețile noastre sunt tratate ca și cum ar fi identice, fie că sunt în Boston sau în Phoenix.
Răcoros cu cultură, nu cu instalații
Cu mulți ani în urmă, când PlanetaNoastra era la început, am citit un articol de Barbara Flanagan în ID Magazine, pe care l-am citat de atunci încoace. În 2007, ea a descris cum ar trebui să învățăm de la Barcelona.
Ea a explicat cum atât casele oamenilor, țesutul urban propriu-zis, cât și viețile lor sunt concepute pentru a face față căldurii. Flanagan a scris: „Locuințele se adaptează. Ferestrele de dimensiunea unei uși duble au trei straturi: de obicei obloane metalice, cercevele de sticlă și draperii. (Fără insecte, fără plase. Dimineața devreme, locuitorii deschid larg ferestrele; la mijlocul după-amiezii, închid obloanele pentru a bloca căldura.)”
Programele se adaptează. „În primul rând, rup luna august din calendarele lor. Deoarece este prea cald pentru a face orice altceva decât vacanță, iau vacanță,” a scris ea.
Locul în care locuiești se adaptează. Flanagan a scris: „Sunt patru ore de vârf în loc de două, dar fiecare navetă este scurtă. Locuiești aproape de locul de muncă, astfel încât să poți menține ritmul cu toți ceilalți. (O navetă de o oră, acceptabilă pentru americani, este absurdă pentru un catalan.)”
De asemenea, l-am citat des pe Cameron Tonkinwise, acum la Universitatea de Tehnologie din Sydney, pe care l-am întâlnit acum un deceniu când preda la Carnegie Mellon School of Design. El a notat: „Aerul condiționat le permite arhitecților să fie leneși. Nu trebuie să ne gândim cum să facem o clădire să funcționeze, pentru că poți pur și simplu să cumperi o cutie.” Dar nu sunt doar arhitecții, ci toată lumea.
Nu este doar lene: Am fost antrenați să nu ne adaptăm, ci să cerem ca lumea să se adapteze la noi, în timp ce conducem mașinile noastre cu aer condiționat și le parcăm chiar în fața destinațiilor noastre cu aer condiționat. Ideea adaptării la climat pare aproape antiamericană; ar trebui să ieșim și să cumpărăm confort. Dar acest lucru va deveni mai dificil și mai scump.
Probabil că am depășit punctul în care ne putem adapta să trăim fără aer condiționat. Dar ne putem adapta să folosim mult mai puțin și mai rar, făcând schimbări în stilul nostru de viață pentru a ne adapta la climatele în schimbare. Adaptarea dietei și a programului nostru ar putea face o mare diferență și ne-ar ajuta să ne bucurăm de aceste zile de vară, inclusiv prin adoptarea ideii de jornada partida și siestă.
Și acum cred că o să mă duc să mă întind. Ar trebui să faci și tu la fel.
