N-am agreat niciodată aglomerația. S-ar putea să aibă legătură cu faptul că am crescut într-o casă plină ochi cu lucruri; părinții mei erau un fel de colecționari de nivel scăzut, incapabili să reziste unei oferte bune și dorind întotdeauna să fie pregătiți pentru orice situație. Cred că avea sens pentru stilul lor de viață, trăind într-o locație izolată în pădurea canadiană, fără vecini permanenți. Și-au construit propria casă, și-au școlit copiii acasă, și-au cultivat o mare parte din mâncare, și-au tăiat singuri lemnele, așa că, desigur, aveau nevoie de nenumărate unelte pentru a face toate acestea.
Pe măsură ce am crescut, abordarea părinților mei a părut desincronizată cu viața mea puțin mai urbană. M-am mutat într-un orășel, unde aveam acces mult mai ușor la produse alimentare, un magazin de articole de construcții, o bibliotecă, un cinematograf, vecini și alte resurse utile pe care părinții mei nu le aveau în apropiere. Aceasta a însemnat că nu am simțit niciodată nevoia să acumulez o tonă de lucruri superflue (și nici nu aveam o serie de anexe pe o proprietate rurală în care să depozitez lucruri suplimentare). De fapt, mi-am propus să fac curățenie la haine și pantofi în ultimii ani, de când am citit cartea lui Marie Kondo în 2015.
Acestea fiind spuse, sunt căsătorită cu un bărbat minunat căruia nu-i place să scape de lucruri. Este mai nostalgic, mai îngrijorat de ce s-ar putea întâmpla, preocupat de pregătire. Așa că încă mai sunt lucruri ascunse prin dulapuri și în subsol care nu au fost eliminate (sau pe care încă n-am apucat să le curăț) – și dintr-o dată, în decurs de câteva săptămâni, sunt extrem de recunoscătoare pentru acest fapt.
Ce s-a schimbat?
Este greu să te confrunți cu propriile viziuni ferm înrădăcinate, dar de când a izbucnit pandemia (și abia acum se intensifică aici, în Canada), sunt bucuroasă să avem cât mai multe lucruri în exces în casa noastră. La revedere minimalism; sunt deodată un maximalist ușurat, recunoscător. Este ceva de spus despre auto-suficiență, despre a nu fi nevoit să te bazezi pe lumea exterioară pentru divertisment, educație, mișcare și mâncare, pentru că toți am învățat brusc că nu va fi întotdeauna acolo. Atunci trebuie să săpăm în propriile noastre provizii și rezerve și să folosim ce avem, în special dacă nu vrem să petrecem fiecare clipă în care suntem treji pe internet.
Un exemplu excelent este computerul antic al soțului meu, care adună praf în subsol de ani de zile. I s-a ordonat să lucreze de acasă, dar accesul remote al angajatorului său funcționează doar pe un PC, nu pe dispozitivele Apple pe care le folosim acasă. Toate laptopurile de împrumut s-au epuizat atât de la companie, cât și de la producător, așa că, dacă n-ar fi avut vechiul său PC, ar fi trebuit să se zbata să găsească o modalitate de a-și continua munca.
Un alt exemplu sunt toate cărțile din casa noastră. Îmi este greu să mă despart de cărți, și niciodată această atașare nu a fost atât de valoroasă ca acum. Am scos lăzile de plastic cu cărți vechi de școală de acasă pe care mi le-a dat mama acum mulți ani, și acum copiii mei își petrec diminețile citind cărți de istorie, geografie și științe naturale în locul școlii reale. Am început să mă uit prin propria colecție de cărți după romane, deoarece linia mea de salvare cu biblioteca a dispărut. Dețin un număr surprinzător de cărți pe care nu le-am citit niciodată și s-ar putea să ajung să recitesc clasici vechi, poate un Tolstoy sau o Austen.
Sunt ușurată că soțul meu a insistat să-și amenajeze o sală de sport acasă în garaj. Când a cumpărat echipamentul acum cinci ani, i-am spus să nu se bazeze pe mine că o voi folosi, deoarece depind de ieșirea mea zilnică la sală din motive sociale; dar dintr-o dată sunt acolo în fiecare zi, întrebându-mă ce aș face fără ea. Nu numai că mă menține în formă, dar este și o mini-evadare disperat de necesară de la copii pentru o oră. Probabil aș fi început să alerg dacă n-am fi avut sala de sport acasă, dar dacă regulile de carantină se înăspresc, așa cum s-a întâmplat în alte părți, o sală de sport acasă, de orice dimensiune, capătă o valoare enormă.
Desprăfuim jocuri de societate pe care nu le-am folosit prea mult în ultimii ani. Soțul meu și cu mine am jucat Scrabble împreună de două ori în ultima săptămână, ceea ce este nemaiauzit. Copiii au început să se joace din nou Monopoly, Dutch Blitz, Jenga, Memory și șah, și o să-i învățăm Settlers of Catan. Un prieten ne-a lăsat o cutie de Qwirkle pe scara din spate. Cel mai mic folosește puzzle-uri pe care le uitase. Multe dintre aceste jocuri pe care le consideram anterior doar adunătoare de praf sunt dintr-o dată distracții cruciale.
Dulapul meu de baie plin cu provizii vechi de frumusețe și spa acasă este, de asemenea, pus la treabă. Un kit de tuns părul va fi folosit pentru a-mi tăia părul (vai!) și pe al copiilor. Am deshumat săpunuri uitate și tuburi de pastă de dinți care m-au scutit de drumuri la magazin. Folosesc încet măști de argilă, săruri de baie, materiale pentru manichiură, exfoliante și creme hidratante, petrecând seri mai relaxate în cadă, pentru că nu prea am altceva de făcut.
Am menționat într-o postare anterioară cum desprăfuiesc echipamentul de gătit specializat pe care l-am folosit în trecut, cum ar fi presa de tortilla, aparatul de făcut iaurt, mașina de înghețată și oala sub presiune – obiecte pe care am timp să le folosesc acum, când ritmul meu de gătit și mâncat a încetinit considerabil. Toate acestea ar fi putut fi ușor eliminate și justificate într-un acces de Kondomanie, dar acum sunt atât de fericită să le am.
Voi fi foarte curioasă să văd dacă minimalismul va rămâne pe piedestalul pe care îl ocupa înainte de izbucnirea acestei crize, sau dacă oamenii în general vor fi mai înclinați să păstreze lucruri „just in case” (doar în caz). Nu cred că acumularea extremă este vreodată sănătoasă, dar este ceva de spus despre pregătire, despre a fi capabil să te distrezi și să te cultivi folosind propriile tale bunuri fizice.
