Funcționează Zonele Marine Protejate?

În domeniul conservării marine, o zonă marină protejată (ZMP) este o întindere de mare, ocean, estuare, ape costiere și, în Statele Unite, Marile Lacuri din SUA, unde pescuitul, mineritul, forajul și alte activități umane extractive sunt restricționate într-un efort de a proteja resursele naturale și viața marină a apelor.

Coralii de adâncime, de exemplu, care pot avea până la 4.000 de ani, pot fi deteriorați de traulerele de pescuit care se târăsc de-a lungul fundului oceanului, culegând pești și crustacee bentonice. Nepermițând oamenilor să epuizeze, să deranjeze sau să polueze căile navigabile după bunul plac, ZMP-urile descurajează astfel de daune și ignorarea vieții marine. Dar, deși ZMP-urile oferă un cadru pentru a interacționa în mod sustenabil cu apele Pământului, aplicarea slabă a regulilor și reglementărilor lor înseamnă că nu sunt întotdeauna la fel de eficiente pe cât își propun să fie.

Evoluția zonelor marine protejate

Ideea de a restricționa accesul la zonele marine ca modalitate de a le revitaliza există de secole. Popoarele indigene din Insulele Cook, de exemplu, practică sistemul „ra’ui”, o tradiție adoptată de Koutu Nui (lideri tradiționali) care interzice temporar pescuitul și căutarea hranei ori de câte ori o sursă de hrană este în cantitate redusă.

ZMP-urile moderne, însă, au evoluat pe parcursul mai multor decenii, începând cu anii 1960, pe măsură ce nenumărate conferințe și convenții globale au sporit conștientizarea amenințărilor la adresa oceanelor noastre. Unele dintre evenimentele care au contribuit la promovarea ZMP-urilor globale includ Prima Conferință Mondială a Parcurilor Naționale din 1962, care a explorat ideea creării de parcuri și rezervații marine pentru a apăra zonele marine de interferența umană; și proiectul Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (UICN) din 1973 privind habitatele marine critice, care a dezvoltat criterii pentru selectarea și gestionarea siturilor ZMP. De asemenea, a contribuit la conturarea ZMP-urilor globale Convenția Națiunilor Unite (ONU) privind Dreptul Mării din 1982 — o colecție de tratate și acorduri internaționale, care a stabilit că națiunile „au dreptul suveran de a exploata resursele lor naturale”, dar că ar trebui să facă acest lucru „în conformitate cu datoria lor de a proteja și servi mediul marin”.

Între timp, Legea din 1972 privind Protecția, Cercetarea și Sanctuarele Marine, care a interzis deversarea în ocean, a fost în mare măsură responsabilă pentru lansarea mișcării ZMP în Statele Unite. În același an, Congresul SUA a stabilit un program ZMP gestionat de Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA).

Conform unui raport al Centrului Național pentru Zone Marine Protejate, 26% din apele SUA (inclusiv Marile Lacuri) se află într-o anumită formă de ZMP, dintre care 3% se află în categoria ZMP cu cel mai înalt nivel de protecție.

Sunt zonele marine protejate eficiente?

ZMP-urile oferă o multitudine de beneficii pentru conservare și climă, inclusiv îmbunătățirea calității apei, protejarea speciilor în timpul perioadelor de reproducere și promovarea unei biodiversități mai mari (variația florei și faunei marine). Un studiu publicat în Science Magazine a constatat că recifele de corali care se confruntă cu o presiune mai mică a pescuitului și care sunt situate departe de populațiile umane au cea mai mare șansă de recuperare, în timp ce cele care se confruntă cu impacturi umane intense își revin mai lent.

Beneficiile potențiale ale ZMP-urilor sunt atât de numeroase încât în 2004 și din nou în 2010, Convenția Națiunilor Unite (ONU) privind Diversitatea Biologică a stabilit un obiectiv de a transforma 10% din zonele marine ale lumii în ZMP până în 2020. Deși națiunile nu au atins acest obiectiv internațional, aproximativ 6% din oceanele globale sunt acum acoperite de ZMP-uri, conform atlasului protecției marine al Marine Conservation Institute. Concentrându-ne pe Statele Unite, acest număr crește la 26%, afirmă Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA).

Cu toate acestea, cercetări recente sugerează că suprafața acoperită de ZMP-uri ar putea să nu fie la fel de importantă pentru protecția marină ca alți doi factori: tipul de ZMP — „fără extracție” sau parțial protejată — care este implementat și cât de strict sunt respectate regulile și reglementările unui sit ZMP.

Rezervele marine „fără extracție” oferă cele mai mari beneficii

ZMP-urile fără extracție, cunoscute și sub denumirea de „rezervații marine”, interzic toate activitățile care îndepărtează sau dăunează vieții marine, în timp ce ZMP-urile parțial protejate permit un anumit grad de activitate umană, cum ar fi pescuitul, navigația cu barca, înotul, snorkelingul, caiacul sau altele, în interiorul granițelor lor.

Din această cauză, unii oameni de știință, inclusiv ecologistul social John Turnbull și colegii săi de la Universitatea New South Wales din Australia, spun că ZMP-urile parțial protejate „creează doar o iluzie de protecție”. Conservaționistul și Explorer-in-Residence al National Geographic, Enric Sala, recunoaște, de asemenea, beneficiul zonelor fără extracție față de ZMP-urile parțial protejate. Conform analizei sale publicate în ICES Journal of Marine Science, biomasa piscicolă (greutatea peștelui utilizată pentru a interpreta starea de sănătate) în rezervațiile marine este de peste trei ori mai mare decât cea din ZMP-urile parțial protejate.

Doar 2,7% din zonele oceanice globale și 3% din apele SUA se află în zone fără extracție cu protecție înaltă.

Este necesară o reglementare și o aplicare mai strictă

Desigur, chiar dacă există ZMP-uri fără extracție, nu există nicio garanție că oamenii vor respecta regulile și reglementările lor. În ciuda faptului că zonele și granițele ZMP sunt cartografiate de NOAA și sunt marcate fizic cu geamanduri și semne, multe sunt situate în zone îndepărtate ale lumii și nu sunt monitorizate în mod regulat, ceea ce înseamnă că sistemul bazat pe onoare este în mare măsură în vigoare.

Din păcate, vizitatorii nu acționează întotdeauna într-un mod de încredere atunci când nimeni nu se uită. În Sanctuarul Marin Național Florida Keys, de exemplu, sunt instalate geamanduri de acostare, astfel încât vizitatorii cărora li se permite să navigheze cu barca, să pescuiască și să facă scufundări în ZMP-ul parțial protejat, să poată face acest lucru fără a deteriora reciful cu ancorele bărcilor. (Geamandurile de acostare oferă bărcilor un loc de ancorare, evitând astfel necesitatea de a arunca ancora). Cu toate acestea, în medie, peste 500 de eșuări de nave au loc în sanctuar în fiecare an.

Astfel de încălcări apar și în ZMP-uri internaționale. Un raport din 2020 al Oceana, o organizație non-profit care lucrează pentru a influența deciziile politice în vederea conservării și restaurării oceanelor lumii, a relevat că 96% din cele aproape 3.500 de ZMP-uri europene studiate, inclusiv ZMP-urile Natura 2000, au permis cel puțin o activitate extractivă sau industrială sau dezvoltare infrastructură (cum ar fi o platformă petrolieră/de gaze) în interiorul granițelor lor. Oceana a constatat, de asemenea, că 53% dintre siturile ZMP au raportat lipsa gestionării active. Și acolo unde existau planuri de gestionare, 80% dintre aceste planuri erau incomplete sau nu abordau amenințările majore care afectau siturile.

Un remediu pentru problema gestionării ineficiente a ZMP-urilor este o supraveghere mai strictă. Poate că, pe măsură ce comunitatea globală lucrează spre obiectivul internațional de a proteja 30% din oceanele lumii până în 2030, poate profita și de ocazie pentru a îmbunătăți eficacitatea ZMP-urilor prin adoptarea unor instrumente inovatoare de supraveghere, cum ar fi drone, sisteme de urmărire prin satelit pentru nave și sisteme acustice pasive care utilizează sunetul pentru a detecta prezența unei nave în apropiere, în planurile sale de gestionare a ZMP-urilor.