Saul Griffith, cunoscut cititorilor PlanetaNoastra pentru proiectele sale „Electrificați totul”, a scris cartea „Electrify”, care este „un ghid optimist pentru viitorul nostru cu energie curată”. Prima propoziție spune totul: „Această carte este un plan de acțiune pentru a lupta pentru viitor. Având în vedere întârzierile noastre în abordarea schimbărilor climatice, acum trebuie să ne angajăm să transformăm complet oferta și cererea noastră de energie – ‘decarbonizare finală’. Lumea nu mai are timp.”
După ce i-am citit scrierile anterioare despre decarbonizare și electrificarea totală, voi mărturisi că am abordat această carte cu o anumită doză de scepticism. La urma urmei, în raportul său „No Place Like Home”, părea că putem avea totul: „case de aceleași dimensiuni. mașini de aceleași dimensiuni. Același nivel de confort. Doar electrice.” Doar schimbați-vă centrala termică și puneți panouri solare pe tot și totul va fi bine. Designerul Andrew Michler a numit-o „o excursie la magazinul Home Depot și, bang, treaba e gata”.
În „Electrify”, Griffith este în continuare un optimist, dar aceasta este o carte mult mai nuanțată și sofisticată. Acolo unde înainte mi se părea că soluțiile sale sunt facile, această carte face ca totul să sune plauzibil. Chiar de la început, Griffith încearcă să transmită urgența situației.
Griffith notează, așa cum am făcut și eu, că suntem blocați în gândirea anilor 1970 despre energie și eficiență, și că criza carbonului necesită o abordare diferită: „Limbajul sacrificiului asociat cu a fi ‘verde’ este o moștenire a gândirii anilor 1970, care era axată pe eficiență și conservare.”
S-ar putea argumenta acest punct; asta face iubitul meu Passivhaus. Dar nu pot argumenta împotriva afirmației sale că „Gândirea anilor 2020 nu este despre eficiență; este despre transformare.”
Dar ce fel de transformare? Și aici, Griffith pare să sugereze că totul poate continua așa cum a fost, doar funcționând pe electricitate. Ceea ce el sugerează că este ceea ce americanii își doresc.
Așa că uitați de transportul public sau de bicicletele mele electrice sau de izolație sau de schimbarea comportamentală, nu se va întâmpla. „Trebuie să ne transformăm infrastructura – atât individual, cât și colectiv – mai degrabă decât obiceiurile noastre”, notează Griffith.
Griffith face o treabă excelentă arătând calculele pentru tot, de la hidrogen la biocombustibili și captarea carbonului, toate opțiuni promovate de oameni care vor să continue să introducă în conductele sau rezervoarele voastre lucruri pe care le pot vinde, așa cum au făcut întotdeauna. Toate sunt „termodinamic oribile”.
Lucrurile sunt mai eficiente atunci când sunt electrice; cvadrilioane și cvadrilioane de energie care sunt respinse sub formă de căldură și dioxid de carbon pur și simplu dispar și avem nevoie de mult mai puțină energie în total. O privire la graficul nostru Sankey preferat (2019) de la Laboratorul Național Lawrence Livermore arată cât de mult se pierde; dacă totul este electric, spune Griffith, atunci avem nevoie de aproximativ 42% din energia pe care o folosim acum. Deci, nu este o schimbare atât de mare pe cât s-ar putea crede.
Totuși, pentru a face toate acestea, Griffith spune că avem nevoie de mult mai multă electricitate; de trei ori mai mult decât se generează acum. Asta înseamnă mult vânt, apă, solar și puțin nuclear, dar nu atât de mult pe cât credem: „Pentru a alimenta întreaga Americă cu energie solară, de exemplu, ar fi nevoie de aproximativ 1% din suprafața de teren dedicată colectării solare – cam aceeași suprafață pe care o dedicăm în prezent drumurilor sau acoperișurilor.”
Griffith abordează ciclurile zilnice și sezoniere cu stocare de tot felul – baterii, stocare termică, hidrocentrală cu acumulare prin pompare, dar notează și că, atunci când totul este electric, avem o problemă mai mică; mașinile pot stoca energie. Sarcinile pot fi mutate și echilibrate. O rețea mai bine interconectată înseamnă că, dacă vântul nu suflă aici, probabil suflă undeva altundeva. Chiar și energia solară se mișcă pe măsură ce soarele traversează patru fusuri orare. De asemenea, ne reamintește că energia solară și eoliană devin atât de ieftine încât putem supra-construi, proiecta pentru iarnă și avea mai mult decât avem nevoie vara.
Și ce lume minunată în care putem trăi toți exact așa cum trăim acum.
Acesta este punctul în care cred că devine fantezie și viziune tunel. Schimbarea sistemului de încălzire nu vă oferă singură confort; acesta poate proveni dintr-o varietate de factori, în special din anvelopa clădirii. Trecerea la mașini electrice nu rezolvă problema extinderii urbane și a pietonilor decedați. Trenurile de masă și transportul public deservesc milioane de oameni care sunt prea bătrâni, prea tineri sau prea săraci pentru a deține mașini electrice sport, ca să nu mai vorbim de toți navetiștii care vor să evite problemele de congestie la parcare. Și carnea roșie rămâne o problemă, nu poți electrifica vacile. Și nimic din toate acestea nu ia în considerare cantitățile uriașe de emisii de carbon inițiale care provin din fabricarea tuturor acestor lucruri.
Sau poate că o face. În ultima mea postare în care mă plângeam de Griffith, am menționat că electrificarea totală nu este suficientă. Și într-adevăr, Griffith se întoarce spre teritoriul PlanetaNoastra spre final. Notează că ar trebui să folosim îngrășămintele mai eficient nu doar pentru că este nevoie de un cvadrilion de energie pentru a le produce; am discutat cum s-ar putea face acest lucru electric, ci pentru că poluează. Sugerează că ar trebui să cumpărăm mai puține lucruri din cauza energiei încorporate în toate acestea, deși nu face niciodată saltul la întrebarea energiei încorporate în mașinile și camionetele sale electrice. Scrie aici ca un ecologist convins:
Chiar ajunge să sugereze că construirea de case noi extrem de eficiente conform standardelor Passivhaus este o idee bună și notează că ar fi frumos dacă ar exista „schimbări culturale care să facă traiul în case mai mici și mai simple mai de dorit”.
Deci, acolo unde cea mai mare plângere a mea cu brigada „electrificați totul” a fost că ignorau orice altceva, Griffith nu o face. El înțelege suficiența, simplitatea și chiar și un pic de eficiență.
Capitolele finale ale cărții merită prețul biletului în sine, unde oferă „puncte de discuție gata pentru cina” pentru principalele întrebări pe care oamenii le vor avea inevitabil despre argumentul principal al cărții. Trece prin litania problemelor cu captarea și stocarea carbonului, gazele naturale, fracturarea hidraulică, geoingineria, hidrogenul și chiar utopiștii tehnologici și soluțiile magice, de care l-am acuzat anterior pe Griffith că face parte. Menționează chiar și carnea.
În secțiunea finală, ajunge chiar la responsabilitatea personală și la ceea ce putem face cu toții pentru a contribui, inclusiv să votăm pe cei incompetenți. El sfătuiește ce poate face fiecare pentru a produce schimbarea, dar mi-a plăcut în mod deosebit sfatul său pentru designeri: „Faceți electrocasnicele atât de frumoase și intuitive încât nimeni să nu mai cumpere vreodată altceva. Proiectați vehicule electrice care redefinesc transportul. Creați produse care nu au nevoie de ambalaj. Faceți produse care să devină moșteniri.” Și pentru arhitecți: „Înseamnă promovarea caselor de înaltă eficiență, a metodelor de construcție mai ușoare și, având în vedere că clădirile folosesc atât de multe materiale, găsirea de modalități ca clădirile să fie absorbante nete de CO2, mai degrabă decât emițători neti.”
Chiar nu mă așteptam să-mi placă această carte. Nu cred că putem trăi cu toții viitorul pe care ni-l dorim în case suburbane cu șindrilă solară pe acoperiș, care încarcă baterii mari în garajul unde sunt parcate mașinile electrice. Griffith prezintă o poveste pozitivă pe care poate oamenii o vor adopta, care poate fi vândută americanilor care nu vor să renunțe la „mașini mari, hamburgeri și confortul casei”. Dar finalul spectaculos, ultimul capitol și anexele spun o poveste mult mai amplă.











