Există un nou cuvânt la modă care circulă la conferințele de tehnologie de ultimă oră și la grupurile de reflecție de mediu: de-extincția. Datorită progreselor continue în tehnologia de recuperare, replicare și manipulare a ADN-ului, precum și capacității oamenilor de știință de a recupera țesut moale de la animale fosilizate, ar putea fi curând posibil să se readucă la existență Tigrii Tasmanieni, Mamutii Lânoși și Păsările Dodo, anulând, probabil, greșelile pe care omenirea le-a provocat acestor animale blânde în primul rând, cu sute sau mii de ani în urmă.
Tehnologia de-extincției
Înainte de a intra în argumentele pro și contra de-extincției, este util să aruncăm o privire asupra stadiului actual al acestei științe în rapidă dezvoltare. Ingredientul crucial al de-extincției, desigur, este ADN-ul, molecula strâns înfășurată care furnizează „planul” genetic al oricărei specii date. Pentru a readuce la existență, să zicem, un Lup Groaznic (Dire Wolf), oamenii de știință ar trebui să recupereze o porțiune considerabilă din ADN-ul acestui animal, ceea ce nu este atât de improbabil, având în vedere că Canis dirus a dispărut doar acum aproximativ 10.000 de ani, iar diverse specimene fosile recuperate din La Brea Tar Pits au furnizat țesut moale.
Nu am avea nevoie de întregul ADN al unui animal pentru a-l readuce din extincție? Nu, și aceasta este frumusețea conceptului de de-extincție: Lupul Groaznic (Dire Wolf) a împărtășit suficient ADN cu canidele moderne, astfel încât ar fi necesari doar anumite gene specifice, nu întregul genom al Canis dirus. Următoarea provocare, desigur, ar fi găsirea unei gazde potrivite pentru a incuba un făt de Lup Groaznic (Dire Wolf) modificat genetic; probabil, o femelă de Dog German sau Lup Cenușiu (Grey Wolf) pregătită cu grijă ar fi potrivită.
Există o altă modalitate, mai puțin complicată, de a „reînvia” o specie, și anume prin inversarea a mii de ani de domesticire. Altfel spus, oamenii de știință pot selecta rase de bovine pentru a încuraja, mai degrabă decât a suprima, trăsăturile „primitive” (cum ar fi o dispoziție încăpățânată, mai degrabă decât pașnică), rezultatul fiind o aproximare fidelă a unui Bour (Auroch) din Epoca Glaciară. Această tehnică ar putea fi chiar folosită pentru a „de-răsădi” canidele în strămoșii lor sălbatici, necooperanți, Lupii Cenușii (Grey Wolf), ceea ce poate nu face prea mult pentru știință, dar ar face cu siguranță expozițiile canine mai interesante.
Aceasta, apropo, este motivul pentru care practic nimeni nu vorbește serios despre readucerea la viață a animalelor care au dispărut cu milioane de ani în urmă, cum ar fi dinozaurii sau reptilele marine. Este suficient de dificil să recuperezi fragmente viabile de ADN de la animale care au dispărut de mii de ani; după milioane de ani, orice informație genetică va fi complet irecuperabilă din cauza procesului de fosilizare. Lăsând deoparte Jurassic Park, nu vă așteptați ca cineva să cloneze un Tyrannosaurus Rex în timpul vieții dumneavoastră sau a copiilor dumneavoastră!
Argumente în favoarea de-extincției
Doar pentru că s-ar putea, în viitorul apropiat, să putem readuce la viață specii dispărute, înseamnă asta că ar trebui? Unii oameni de știință și filozofi sunt foarte optimiști în legătură cu această perspectivă, citând următoarele argumente în favoarea sa:
- Putem anula greșelile trecute ale umanității. În secolul al XIX-lea, americanii care nu știau mai bine au măcelărit Porumbei Călători cu milioanele; generații înainte, Tigrul Tasmanian a fost împins aproape de extincție de imigranții europeni în Australia, Noua Zeelandă și Tasmania. Readucerea la viață a acestor animale, spune acest argument, ar ajuta la inversarea unei mari nedreptăți istorice.
- Putem învăța mai multe despre evoluție și biologie. Orice program la fel de ambițios precum de-extincția este sigur că va produce știință importantă, la fel cum misiunile lunare Apollo au ajutat la inaugurarea erei computerului personal. Am putea învăța suficient despre manipularea genomului pentru a vindeca cancerul sau a prelungi durata medie de viață a omului până la peste o sută de ani.
- Putem contracara efectele degradării mediului. O specie animală nu este importantă doar pentru sine; ea contribuie la o vastă rețea de interrelații ecologice și face întregul ecosistem mai robust. Readucerea la viață a animalelor dispărute ar putea fi exact „terapia” de care planeta noastră are nevoie în această epocă a încălzirii globale și a suprapopulării umane.
Argumente împotriva de-extincției
Orice nouă inițiativă științifică este sortită să provoace un strigăt critic, care este adesea o reacție reflexă împotriva a ceea ce criticii consideră „fantezie” sau „absurdități”. În cazul de-extincției, însă, contestatarii ar putea avea un punct, deoarece susțin că:
- De-extincția este o șmecherie de PR care distrage atenția de la problemele reale de mediu. Care este rostul readucerii la viață a Broaștei incubatoare gastrice (Gastric-Brooding Frog) (ca să dăm un singur exemplu) când sute de specii de amfibieni sunt pe punctul de a succumba ciupercii chitridice? O de-extincție reușită poate da oamenilor impresia falsă și periculoasă că oamenii de știință au „rezolvat” toate problemele noastre de mediu.
- O creatură readusă la viață poate prospera doar într-un habitat potrivit. Este una să gestezi un făt de Tigru cu Dinți Sabre (Saber-Toothed Tiger) în uterul unei tigroaice Bengal; este cu totul altceva să reproduci condițiile ecologice care existau acum 100.000 de ani, când acești prădători stăpâneau America de Nord în Pleistocen. Cu ce se vor hrăni acești tigri și care va fi impactul lor asupra populațiilor de mamifere existente?
- De obicei există un motiv întemeiat pentru care un animal a dispărut în primul rând. Evoluția poate fi crudă, dar nu greșește niciodată. Oamenii au vânat Mamutii Lânoși până la extincție acum peste 10.000 de ani; ce ne împiedică să repetăm istoria?
De-extincția: avem de ales?
În cele din urmă, orice efort autentic de a readuce la viață o specie dispărută va trebui probabil să obțină aprobarea diferitelor agenții guvernamentale și de reglementare, un proces care ar putea dura ani, mai ales în climatul politic actual. Odată introdus în sălbăticie, poate fi dificil să împiedici un animal să se răspândească în nișe și teritorii neașteptate – și, așa cum am menționat mai sus, nici măcar cel mai vizionar om de știință nu poate estima impactul asupra mediului al unei specii readuse la viață.
Nu putem decât spera că, dacă de-extincția va continua, aceasta se va face cu maximă grijă și planificare și cu o bună înțelegere a legii consecințelor neintenționate.
