Acum vreo douăzeci și doi de ani, aveam nevoie de o mașină. Lucram în dezvoltare imobiliară și trebuia să mă deplasez rapid între șantiere și birou, să-mi duc fiul la școală, toate acele lucruri pe care oamenii le fac cu mașina. Când a mea a cedat brusc, am cumpărat o Miata din 1990 de la un prieten și am condus-o peste tot prin oraș. (Aveam o altă mașină mai mare pentru excursiile cu familia.) Soției mele îi plăcea și ei să o conducă prin oraș, micul nostru cart. Am iubit acea mașină.
Dar lumea mea profesională s-a schimbat. Am pierdut acea afacere în dezvoltare și am început una nouă în prefabricate, unde trebuia să fac o mulțime de drumuri foarte lungi, așa că să luăm Subaru era mai confortabil și mai sigur. Apoi am început să scriu pentru a-mi câștiga existența, lucrând de acasă, și nu mai aveam nevoie să conduc deloc.
Orașul s-a schimbat. Fiecare parcare a dispărut sub blocuri de apartamente și clădiri de birouri; drumurile au devenit toate serios congestionate, iar condusul în oraș nu mai era distractiv, deoarece petreceai mai mult timp stând în trafic decât conducând efectiv.
Mașinile din jurul meu s-au schimbat. Toată lumea a început să conducă SUV-uri mari și înalte și pickup-uri. Cu șezutul meu la circa 30 de centimetri de sol în mica mea Miata, simțeam uneori că aș putea trece pe sub pickup-urile F-150. Eram mereu îngrozit că vreunul ar schimba banda chiar în mine, că nu mă puteau vedea dacă se uitau — și mi se părea că niciodată nu se uitau.
Dar cel mai important, în ultimii 22 de ani m-am schimbat eu. Scriind pentru site-ul soră al MNN, PlanetaNoastra, am ajuns să realizez cât de dăunătoare erau mașinile pentru oraș și am început să merg cu bicicleta peste tot. Când am început să predau design sustenabil la Universitatea Ryerson, îmi aduceam bicicleta pliabilă la curs în toiul iernii pentru a demonstra că da, acest lucru se poate face. Fiind un tip de genul PlanetaNoastra, am început să-mi fac griji mult în legătură cu schimbările climatice, cu emisiile de CO2, cu poluarea aerului și cu nevoia de a-i scoate pe oameni din mașinile alimentate cu benzină.
Am și îmbătrânit. Nu-mi mai plăcea să conduc noaptea, așa că am început să folosesc transportul în comun pentru evenimente în loc să conduc; transportul în comun are reduceri pentru seniori, iar benzina și parcarea costau tot mai mult în fiecare lună. (Transportul în comun se întâmplă să fie foarte bun acolo unde locuiesc; există un tramvai rapid la cinci minute de mers pe jos și un autobuz și mai aproape.) Am citit toate studiile despre importanța exercițiului fizic și preferam să merg pe jos o jumătate de oră pentru a-mi atinge scopul zilnic și să închid acel cerc pe ceasul meu Apple.
E timpul
Și condusul este ca orice altceva în viață; trebuie să exersezi ca să rămâi bun. Soția mea face acum toate drumurile lungi cu Subaru-ul nostru. Prefer să mă uit la împrejurimi și la telefonul meu, și când mă pun la volan, realizez că am devenit un șofer teribil, că sunt total ieșit din mână.
Se pare că ploua în fiecare zi vara trecută, așa că cred că am condus Miata de două sau trei ori. (Este inutilă pe zăpadă, așa că n-am condus-o niciodată iarna.) Toamna, am dus-o la un mecanic pentru a obține certificatul de conformitate tehnică necesar pentru a o vinde ca mașină funcțională, și a râs, spunând că era atâta rugină pe caroserie încât ar costa mai mult să o repari decât aș putea să o vând; m-a sfătuit să aștept până în primăvară, când inimile oamenilor se îndreaptă către decapotabile, și să o vând „așa cum este”. Am condus-o o dată în vara asta — câțiva pași, blocat în trafic, fierbând pe scaunul negru, urând fiecare minut petrecut în ea — și apoi am pus-o la vânzare.
Un tip a venit să o vadă, a spus că rugina de dedesubt era mult mai rea decât se aștepta, că ultima mea reparație a podelei a fost groaznică și ar trebui refăcută, și mi-a oferit o treime mai puțin decât ceream. Am acceptat, și aseară, a venit și a luat-o.
În dimineața asta, soția și fiica mea sunt triste; ambele iubeau mașina. Eu, pe de altă parte, sunt ușurat.
Schimbarea perspectivei
Când mama mea și-a pierdut mașina, pe care o folosea pentru cumpărături și vizite la prieteni, a fost ca și cum i s-a luat libertatea. Pentru mulți oameni, este un moment cu adevărat traumatic. Potrivit unui cercetător citat de CBC, „a fost demonstrat și spus de multe ori, că primirea veștii că îți vei pierde permisul de conducere are aceeași greutate ca și primirea unui diagnostic de cancer”. Un șofer mai în vârstă a spus „Când nu poți ieși, urca în mașină și merge unde vrei, este ca și cum ți s-ar tăia o mână”.
Dar asta doar atunci când este o surpriză; te poți pregăti pentru asta. Anul trecut, când am întrebat Când este momentul să renunți la cheile mașinii? am concluzionat:
Pentru mine, momentul era acum. După ce mi-am luat rămas bun de la Miata, simt că mi-am aruncat propriile chei; am terminat cu condusul în oraș. Am bicicleta mea, cardul de transport în comun cu reducere și pantofii de mers și pot ajunge oriunde trebuie să merg. Deseori, pot ajunge acolo la fel de repede ca și cu o mașină.
Am și exemplul fiului meu, care a refuzat să obțină permisul de conducere de la bun început; el demonstrează că, dacă locuiești într-un oraș, te poți descurca foarte bine fără unul. Mulți mileniali fac asta — locuiesc în oraș, merg pe jos, cu bicicleta, folosesc transportul în comun, plimbându-se la brunch pentru toastul cu avocado.
Toți tinerii „cool” fac asta, și putem și noi.
