Turbăriile nu sunt ușor de iubit. Nu creează peisaje uimitoare precum munții sau oceanele și nu găzduiesc animale sălbatice magnifice precum câmpiile și pădurile tropicale. Dar la fel cum nu te poți numi iubitor de animale dacă singurele creaturi pe care le iubești sunt drăguțe și pufoase, nu poți spune că ești ecologist dacă ești interesat doar de conservarea peisajelor maiestuoase.
Turbăriile sunt „zone umede în care plantele moarte se acumulează pentru a forma straturi groase, inundate cu apă”, potrivit Yorkshire Wildlife Trust. Straturile sunt atât de groase încât oxigenul nu pătrunde cu adevărat în ele, iar resturile de plante și mușchi se acumulează în timp pentru a forma turba. Este un proces lent, durând între 7.000 și 10.000 de ani pentru a forma aproximativ 9 metri de turbă.
Ca rezultat, turbăriile sunt locuri noroioase, umede. Dar ele sunt, de asemenea, din ce în ce mai mult o țintă a eforturilor de conservare. De ce? Deoarece turbăriile au stocat carbon de secole, iar astăzi dețin aproximativ 30% din carbonul din solul lumii, potrivit Experimentului Peatland din Alaska, de la Universitatea din Guelph, Ontario. De asemenea, servesc ca sursă de metan, care este un gaz cu efect de seră puternic.
Dar turbăriile fac și mult bine ecosistemului: reduc riscul de incendii, protejează biodiversitatea, atenuează schimbările climatice și reglează riscul de inundații, potrivit Universității din Leicester, Anglia.
Așadar, pe măsură ce discuțiile despre schimbările climatice s-au intensificat de-a lungul anilor, la fel s-a întâmplat și cu concentrarea atenției asupra turbăriilor.
Un efort internațional
Turbăriile se găsesc în 175 de țări de pe glob, Indonezia găzduind mai multe decât orice altă națiune, potrivit Universității din Leicester. Turbăriile acoperă 3% din suprafața terestră a lumii, cele mai mari concentrații găsindu-se în nordul Europei, America de Nord și Asia de Sud-Est.
La începutul anului 2017, cea mai mare turbărie din lume — aproximativ de mărimea statului New York — a fost găsită în Congo. Turbăria nou descoperită a evidențiat câte națiuni ar putea să nu realizeze că au turbării, sau ar putea avea mai multe decât realizează. Un studiu publicat în mai 2017 a estimat că turbăriile ar putea acoperi o suprafață de trei ori mai mare decât credeam.
La conferința Națiunilor Unite privind Schimbările Climatice din 2016, din Maroc, liderii mondiali au anunțat o Inițiativă Globală pentru Turbării, care „are ca scop reducerea emisiilor globale de gaze cu efect de seră și salvarea a mii de vieți prin protejarea turbăriilor, cel mai mare stoc terestru de carbon organic din sol din lume”.
Dacă temperaturile globale continuă să crească, ar putea duce la dezghețarea permafrostului, spun ONU, transformând turbăriile arctice din „absorbanți de carbon în surse, rezultând în cantități uriașe de emisii de gaze cu efect de seră”.
Erik Solheim, șeful Programului ONU pentru Mediu, spune că este „critic să nu ajungem la punctul critic care va face ca turbăriile să nu mai absoarbă carbonul și să înceapă să îl elibereze în atmosferă, distrugând orice speranță avem de a controla schimbările climatice.”
Alte eforturi de consolidare a turbăriilor au loc în Estonia, o națiune din nordul Europei, care plantează turbării într-un efort de a reduce emisiile de carbon, și în SUA, unde un centru de cercetare din Minnesota colaborează cu Departamentul American de Energie și Oak Ridge National Laboratory pentru a studia modul în care turbăriile răspund la un climat în încălzire.
Amenințări la adresa turbăriilor
Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) spune că turbăriile sunt amenințate de conversie, care are loc atunci când zonele umede sunt drenate pentru a le face mai potrivite pentru producția agricolă.
În unele părți ale lumii, turba este excavată și folosită drept combustibil. Cu toate acestea, combustibilitatea sa poate fi periculoasă. În 2015, un incendiu devastator în Indonezia a ars turbării drenate; dacă nu ar fi fost convertite, zona inundată ar fi încetinit sau oprit focul. În plus, incendiul a avut loc în timpul unei perioade secetoase, astfel încât nu a plouat pentru a stinge focurile.
Ca rezultat, spun ONU, incendiul alimentat de turbă ar fi putut ucide indirect până la 100.000 de oameni prin „ceață toxică”, pe lângă cauzarea de pagube economice de 16,1 miliarde de dolari. De asemenea, incendiul a emis mai mult dioxid de carbon decât întreaga SUA. Ulterior, Indonezia a înființat o agenție de restaurare a turbăriilor pentru a inversa daunele provocate zonelor umede.
O situație similară s-a întâmplat în Rusia în 2010, când incendiile au ars turbării drenate timp de luni de zile.
Ambele cazuri arată de ce turbăriile și-au făcut loc cu forța în discuțiile globale despre încălzirea globală și conservarea mediului. Dacă putem vedea dincolo de straturile lor de plante în descompunere puterea a ceea ce se află dedesubt, aceste zone umede valoroase vor continua să beneficieze planeta noastră pentru anii următori.
