PlanetaNoastra a iubit întotdeauna ideea de coworking. Este ceea ce unul dintre primii scriitori PlanetaNoastra, Warren Mclaren, ar numi un PSS—sau Sistem Produs Serviciu—ceva pentru care „plătești doar pentru timpul în care îl folosești.” Contribuitorul PlanetaNoastra Kimberley Mok a scris despre coworking:
Și apoi am avut WeWork, care a fost un fel de coworking pe steroizi. Nu avea sens pentru mine, care am activat în domeniul dezvoltării imobiliare de-a lungul câtorva cicluri de afaceri. Am scris cu mult înainte să se prăbușească într-o postare acum arhivată:
Am concluzionat: „WeWork nu este o companie de tehnologie. Este o companie imobiliară, cu cărămidă și mortar și angajamente de închiriere de 18 miliarde de dolari.”
Așa că am așteptat cu nerăbdare să citesc „The Cult of We: WeWork, Adam Neumann, and The Great Startup Delusion” de Eliot Brown și Maureen Farrell, ambii scriitori la The Wall Street Journal. Ce s-a întâmplat cu adevărat? Cum a fost cooptată ideea de coworking și transformată într-un monstru care a devorat New York și multe alte orașe?
O mare parte din carte este despre Adam Neumann și excesele sale—stilul său de viață cu opt case și avioane private scumpe. Dar există și o analiză bună a ceea ce a făcut ca spațiile WeWork să funcționeze. Erau bine proiectate și nu se simțeau ca birourile demodate. Fusesem în multe „birouri cu servicii” similare celor oferite de competitorul Regus; erau cutii din gips-carton cu birouri din laminat plastic și foarte puțin farmec. Partenerul Miguel McKelvey, un arhitect care nu primește nici pe departe atât de mult credit pentru succesul timpuriu al WeWork pe cât ar trebui, a proiectat aceste spații foarte diferit. Potrivit lui Brown și Farrell,
Neumann a prezentat WeWork ca o companie de tehnologie, ca o formă de rețea socială făcută din cărămidă și sticlă. Investitorii au „înghițit” asta, firmele „dorind să profite de valul de tineri bine educați care alegeau să locuiască în centrele orașelor.” Startup-urile din tehnologie au iubit-o; companiile mari care doreau să arate ca startup-uri din tehnologie au iubit-o. Exista o singură problemă pentru unii investitori: Arăta ca o afacere imobiliară.
Brown și Farrell scriu:
Imobiliarele sunt diferite. Trebuie să construiești fiecare birou și să cumperi fiecare birou. Necesită timp și bani și nu scalează cu adevărat. Brown și Farrell explică că „de aceea companiile imobiliare strâng mai puțini bani decât companiile de tehnologie și o fac de la investitori non-software.”
Mulți oameni din industrie nu au înțeles. CEO-ul Regus, o companie care aproape a dat faliment în timpul crizei dot-com și care știa câte ceva despre ciclurile de afaceri, credea că face cam același lucru. Unii proprietari nu au înțeles; am scris anterior despre Michael Emory, unul dintre cei mai inteligenți jucători pe piața imobiliară din Toronto și care deține toate cele mai bune clădiri vechi din cărămidă, dar care nu ar fi închiriat către WeWork, spunând pentru The Globe and Mail:
Între timp, cel mai mare investitor dintre toți, Masayoshi Son, fondatorul Softbank, a venit la bord cu miliarde, iar WeWork urma să cucerească lumea. Cartea devine o altă poveste, descrisă ca un „tren nebun” care s-a prăbușit cu totul atunci când compania s-a pregătit pentru o ofertă publică inițială (IPO) și a trebuit să expună funcționarea reală a companiei conform practicilor contabile convenționale. Și se pare:
IPO-ul a fost anulat, Neumann a fugit în Israel, iar petrecerea s-a terminat.
Însă Coworking-ul Nu S-a Terminat
Petrecerea coworking-ului nu s-a terminat; continui să cred că abia începe. Unii, inclusiv eu, cred că pandemia va duce la un boom al spațiilor de coworking de cartier, mult similar cu Locaal, cel mai apropiat de casa mea.
Sharon Woods a scris în Piața Publică:
Întrebarea care apare mereu este: „De ce apare asta pe PlanetaNoastra?” Răspunsul este că într-o criză climatică avem nevoie de orașe de 15 minute, unde oamenii nu fac naveta zeci de kilometri la muncă, așa că avem nevoie de spații de lucru mai aproape de locul unde locuiesc oamenii. Trebuie să împărțim resursele. Și, așa cum a remarcat Mok, avem nevoie de spații cu „o viziune comună, un fel de identitate împărtășită, permițând conexiuni mai profunde între membrii săi.” Avem nevoie de coworking; doar că nu avem nevoie de Neumann.
Alți recenzori ar putea face o treabă mai bună pe partea de afaceri; Christopher Mims, care a fost menționat __PLACEERHOLDER_ID_3__pe PlanetaNoastra__END_PLACEHOLDER__ de multe ori, o numește una dintre cele mai bune cinci cărți de afaceri din toate timpurile, iar aceasta este o laudă mare. Eu o privesc ca pe o parabolă despre cum lăcomia a distrus o idee grozavă și sper că arhitectul Miguel McKelvey a ieșit din asta cu ceva.
