Mai multe despre de ce contează obiceiurile noastre de consum personal în urgența climatică.
Postarea ‘Chiar contează obiceiurile de consum personal în urgența climatică?’ a generat o discuție intensă pe Twitter și în comentarii și a atras destul de multe critici, pe care simt că ar trebui să le abordez și să-mi sap singur o groapă mai mare.
Prin coincidență, Beth Gardiner, o scriitoare pe teme de mediu din Londra, a publicat un articol pe CNN intitulat De ce nu ar trebui să te simți prea vinovat că zbori. Ea zboară mult și abordează, de asemenea, problema alegerii personale.
În timp ce ne frământăm cu privire la propriile noastre acțiuni – și ale celorlalți – nu reușim să reflectăm asupra unor întrebări mult mai importante despre modul în care sistemele care ne modelează viețile ne-au adus în acest punct de criză. Întrebări despre abuzurile corporative, puterea banilor mari și decenii de eșec politic.
Descoperirea că doar 100 de companii – inclusiv mari concerne petroliere și de gaze – sunt responsabile pentru 71% din toate emisiile de gaze cu efect de seră din 1988 încoace a oferit un cadru pentru un mod diferit de a gândi această problemă.
Dar dacă citiți lista primilor 100 de producători de emisii de gaze cu efect de seră aici, pe The Guardian, acestea sunt, cu (cred eu) o singură excepție – Maersk, o companie de transport maritim care arde mult combustibil – producători de combustibili fosili. Ele nu generează de fapt cea mai mare parte a CO2; aceasta provine de la utilizatori. Ele produc combustibilul pentru avioane care propulsează aeronava lui Beth Gardiner sau benzina care mișcă mașina noastră sau cărbunele care alimentează furnalul ce produce oțelul pentru noua noastră camionetă sau generatorul care menține panourile noastre publicitare iluminate. Ele produc produsele petrochimice care fac materialele plastice de unică folosință ce conțin alimentele noastre la pachet.
Și în fiecare zi, cumpărăm ceea ce vând ei, fie din alegere, fie din necesitate. Beth Gardiner scrie:
„Lovitura de maestru a marilor poluatori a fost să dea vina pe tine și pe mine pentru criza climatică”, a spus titlul unei coloane din The Guardian care a rezumat frumos dinamica. Și am căzut în plasă, petrecând mult prea mult timp îngrijorându-ne de alegerile noastre individuale și prea puțin cerând schimbările politice necesare pentru a face progrese reale împotriva acestei amenințări existențiale.
Acel titlu indică un articol de George Monbiot, în care afirmă că cea mai mare și mai de succes minciună este că această criză este o chestiune de alegere a consumatorului. Companiile își scuză acțiunile spunând „nu sunt responsabile pentru deciziile noastre de a folosi produsele lor”, ceea ce este cumva ceea ce spun și eu. Dar apoi Monbiot explică:
Suntem integrați într-un sistem creat de ei – o infrastructură politică, economică și fizică ce creează o iluzie de alegere, în timp ce, în realitate, o restrânge. Suntem ghidați de o ideologie atât de familiară și omniprezentă încât nici măcar nu o recunoaștem ca ideologie. Aceasta se numește consumerism. A fost creată cu ajutorul unor publicitari și specialiști în marketing pricepuți, de cultura celebrității corporative și de o mass-media care ne prezintă ca beneficiari de bunuri și servicii, mai degrabă decât ca creatori ai realității politice. Este consolidată de sistemele de transport, de urbanism și de energie care fac alegerile bune aproape imposibile.
Așadar, suntem blocați într-o rutină. „Într-un astfel de sistem, alegerile individuale se pierd în zgomot.” Și, așa cum a remarcat un utilizator de Twitter, reiterând ideea lui Monbiot, mulți oameni nu au capacitatea de a alege.
Criticul Chris subliniază că, așa cum a remarcat Emma Marris în articolul original, nu toată lumea are aceste opțiuni; mulți sunt, așa cum notează Monbiot, „încorsetați”. Chris a continuat: „Este vorba și despre oamenii din sudul global, mulți săraci muncitori din nordul global, persoanele cu dizabilități: mulți oameni nu au venituri discreționare: impactul cheltuielilor lor de trai este în afara controlului lor.” Punct înțeles; s-ar putea să cad în capcana „proiecției de elită” a lui Jarrett Walker, „credința, printre persoanele relativ norocoase și influente, că ceea ce acele persoane consideră convenabil sau atractiv este bun pentru societate în ansamblu.”
Dar înseamnă asta că nu ar trebui să încercăm să facem alegeri personale adecvate? Desigur că nu. Într-o anumită măsură, putem decide ce să consumăm. Să trăim într-o casă mai mică, mai aproape de muncă. Să nu mâncăm atât de multă carne. Să zburăm mai puțin. Și începe să facă o diferență; se întâmplă în Europa unde zborurile pe distanțe scurte sunt în declin și oamenii trec la trenuri. Mișcă piețele imobiliare din America de Nord. Schimbă meniurile restaurantelor. Lucruri mărunte, cu siguranță, dar din ce în ce mai mulți oameni fac asta. Și dacă nu aș crede că acțiunile noastre pot face o diferență, nu aș putea continua să scriu sau să predau.
Alegerile individuale nu sunt, de fapt, niciodată individuale. Voturile noastre sunt individuale, dar sunt cele mai importante alegeri pe care le facem. Alegerile individuale pot schimba guvernele. Pot mișca piețele. Pot scoate din afaceri acele 99 de companii producătoare de combustibili fosili. Sau 98 ar trebui să spun, deoarece numărul 72 pe listă este Murray Coal, și tocmai a dat faliment, grație piețelor în schimbare.
Acum e frig și urât afară, dar trebuie să mă urc pe bicicleta mea electrică pentru a merge să predau cursul meu despre stilul de viață de 1,5 grade. Aș putea lua un tramvai sau chiar să conduc, dar mă urc pe bicicletă pentru a transmite un mesaj studenților mei, pentru a da un exemplu și a arăta solidaritate cu toți ceilalți bicicliști de acolo. Este o acțiune individuală, dar contează. Și în fiecare săptămână, suntem tot mai mulți.
