ACTUALIZARE: Această postare a fost revizuită după ce am primit mai multe informații de la arhitecți.
Există doar patru reședințe certificate de Living Building Challenge (LBC) deoarece sistemul de certificare este bine numit: Este o provocare să îndeplinești cele șapte „petale” ale locului, apei, energiei, sănătății și fericirii, materialelor, echității și frumuseții.
După ce am revizuit una dintre celelalte case, am scris că „fiecare clădire care îndeplinește LBC este o minune, un monument al designului durabil și o mărturie a curajului și rezistenței oamenilor care au trecut prin acest proces.”
Casa Loom, o renovare a unei case moderne uimitoare din anii 1960, de pe Insula Bainbridge, în statul Washington, realizată de Miller Hull, demonstrează punctele forte ale LBC, dar cred că și punctele slabe. Este cel mai dur standard, și adesea am crezut că este prea dur; Chris Hellstern, directorul serviciilor Living Building la Miller Hull, nu este de acord, spunând pentru PlanetaNoastra:
Arhitecții scriu:
Casa originală a fost proiectată de regretatul Hal Moldstad, care, conform proprietarului Casei Loom, era „cunoscut pentru o expresie locală a Modernismului din Pacificul de Nord-Vest, cu un ochi ager pentru integrarea locului și a structurii.” De asemenea, a proiectat case pentru Bill Gates și Paul Allen. Este un stil cald, lemnos, care oferă priveliști vaste și frumoase peste apă.
Multe dintre acestea s-au pierdut de-a lungul anilor, în special la nord de graniță, în Canada, unde terenul este pavat și o uriașă casă tip McMansion este așezată pe amplasament, la fel cum demonstrează schița de mai sus. Adică, cine se poate descurca în 297 de metri pătrați? Meritul clienților aici pentru că au fost dispuși să se „înghesuie”.
În schimb, casa a fost modernizată și anvelopa sa a fost îmbunătățită semnificativ. Spre deosebire de alte standarde precum Passivhaus, LBC nu specifică câtă energie poate utiliza pe metru pătrat, dar insistă să fie cu adevărat net pozitivă, generând 105% din necesarul său de energie. Nu sunt permise combustibili fosili, deci trebuie redusă cererea de energie până la punctul în care aceasta poate fi acoperită de panourile solare de pe acoperiș.
Îngroșarea pereților și păstrarea detaliilor precum capetele expuse ale căpriorilor care trec prin pereți este într-adevăr o provocare, dar Miller Hull a reușit.
Se intră în casă printr-o grădină magică unde „o varietate de fructe de pădure comestibile, precum și legume și o pădure de foraj micologic, vor asigura agricultura urbană pentru proprietate.”
Am fost mult timp critic față de modul în care titlul de „arhitect” a fost însușit de lumea computerelor, dar și de modul în care „curatorul” s-a mutat din muzeu, așa că trebuie să subliniez minunata utilizare greșită a termenului aici, de către un arhitect, totuși: „Un nou pod de intrare „curatează” o cale prin veșnic verzi maturi, înalți de 61 de metri, care ghidează rezidenții și vizitatorii către o intrare principală redefinită.”
Este întotdeauna atât de deranjant când case ca aceasta se pierd, adesea pentru că proprietarul spune că nu este suficient de mare sau prea greu de încălzit sau răcit. Totuși, Miller Hull a reușit cumva să găsească spațiul necesar.
Planul include trei clădiri; un nou garaj pentru mașinile electrice și biciclete, acum că nivelul inferior a fost transformat în spații de dormit, și ceea ce este descris ca o clădire de lucru.
Acesta se întâmplă să fie probabil cel mai frumos birou la domiciliu pe care l-am văzut vreodată. Adesea, arhitecții care sunt pricepuți în sisteme de certificare complicate precum Passivhaus sau LBC nu sunt genul de arhitecți care realizează cele mai frumoase clădiri, Dar Miller Hull a demonstrat cu Centrul Bullitt, Clădirea Kendeda (realizată cu Lord Aeck Sargent) și, în special, Casa Loom, că abilitățile lor de design sunt la fel de înalte ca și cele tehnice.
Acest punct trebuie reiterat. Proiectele LBC sunt adesea scumpe și dificile – de aceea sunt atât de puține. Casa pe care am arătat-o anterior a îndeplinit toate cele șapte petale LBC, dar erao încurcătură arhitecturală. Am scris că în proiectele LBC părea că banii nu erau o problemă, dar în Casa Loom, ei au lucrat pentru a controla costurile prin refolosirea materialelor și, desigur, a structurii existente, iar arhitecții susțin că sistemele mecanice din casă nu sunt neobișnuite: „Au fost folosite echipamente tipice precum o pompă de căldură cu pardoseală radiantă hidronică și ventilatoare cu recuperare de căldură. Acestea nu sunt soluții scumpe sau unice.”
Celelalte rezerve ale mele obișnuite despre LBC se aplică Casei Loom. LBC forțează limitele atât de mult încât adesea nu este nici măcar legal. Arhitecții notează că „echipa de proiect a reușit să facă lobby la Primăria Insulei Bainbridge pentru a modifica codul orașului în ceea ce privește tratarea apelor gri și negre la fața locului, deschizând calea pentru alți rezidenți din zonă.”
Dar sistemul de apă este destul de elaborat, toate proiectate cu purificare pentru a filtra excrementele de păsări și funinginea din incendiile de vegetație, și stocare într-o cisternă de 37.854 de litri îngropată nu departe de o fosă septică, în loc să se utilizeze apă municipală care este testată constant. Sunt anumite lucruri care se fac mai bine împreună, iar apa este unul dintre ele. Am argumentat acest punct anterior atât cu clădirile Bullitt, cât și cu clădirile Kendeda, menționând:
Dar apoi, eu locuiesc în Ontario, Canada, unde am văzut ce se întâmplă atunci când un sistem de apă nu este întreținut corespunzător.
Principala problemă cu LBC este că este atât de scump să faci aceste lucruri. Arhitecții scriu: „Impactul Casei Loom a continuat să propulseze proiectul, susținând schimbarea mult dincolo de linia proprietății sale. De la proiectare până la construcție, scopul proiectului a fost de a crea un impact global, arătând o cale către certificarea Living Building Challenge pentru toate renovările rezidențiale.”
Dar, din câte îmi dau seama, LBC nu se scalează așa. Am crezut că impactul real al Casei Loom este că este și va fi întotdeauna o minune glorioasă, magnifică, unică în felul ei. Chris Hellstern de la Miller Hull este vehement în dezacord cu poziția mea, așa că îi voi da ultimul cuvânt, în timp ce îmi reconsider poziția cu privire la Living Building Challenge:
