Ca multe alte cântece de Crăciun, „The 12 Days of Christmas” (Cele 12 Zile de Crăciun) a devenit atât de familiar încât rareori ne gândim la versurile sale ciudate, în ciuda numeroaselor ocazii din fiecare decembrie.
Nu numai că melodia este plină de cadouri nepractice — inelele de aur sunt grozave; sperăm că domnii care sar (leaping lords) au venit cu bon de retur — dar această dragoste adevărată pare, de asemenea, ciudat de obsedată de păsări. Pe lângă celebra potârniche, el sau ea îi oferă naratorului mai multe turturele, găini, „păsări care cheamă” (calling birds), gâște și lebede decât ar avea nevoie oricine.
Tema celor 12 zile din cântec este o referință religioasă, bazată pe intervalul biblic dintre nașterea lui Hristos și sosirea Magilor (cunoscuți și ca cei trei regi sau înțelepți). Acest lucru a inspirat o mulțime de teorii despre semnificația cadourilor, inclusiv una care sugerează că acestea au fost inițial un ajutor codificat pentru memorie destinat catolicilor englezi oprimați în secolul al XVI-lea. Dar nu există dovezi care să susțină această idee, conform Snopes, care concluzionează că melodia a început probabil ca un joc de memorie și numărare pentru copii.
Oricare ar fi originile sale, „The 12 Days of Christmas” este acum o piesă de bază a canonului de Crăciun. Cei care cântă colinde recită în mod obișnuit cele șase cadouri aviare înainte de a trece la cantități și mai mari de servitoare, doamne, domni, fluierași (pipers) și toboșari (drummers). Dar, indiferent dacă sunt literale sau simbolice, despre ce fel de păsări cântăm? Și din moment ce aceste ofrande înaripate sunt ele însele cântărețe, poate ar trebui să le lăsăm și pe ele să se audă?
Biologista Pamela Rasmussen crede la fel, ceea ce a determinat-o pe cercetătoarea de la Michigan State să compileze o listă cu cele mai probabile specii pentru fiecare pasăre menționată în cântec. Iată cele șase păsări pe care Rasmussen le consideră vedete uitate din „The 12 Days of Christmas”, inclusiv o înregistrare audio a cântecului unic al fiecăreia:
O potârniche într-un păr
„Potârnichea dintr-un păr” este probabil potârnichea cu picioare roșii, spune Rasmussen, o pasăre rotundă care se hrănește cu semințe, originară din Europa continentală. A fost introdusă în Anglia ca pasăre de vânătoare în anii 1770 și este încă comună în Marea Britanie astăzi. Un alt candidat ar putea fi potârnichea cenușie, o rudă eurasiatică răspândită, odinioară abundentă în Marea Britanie, dar acum pe cale de dispariție acolo din cauza pierderii habitatului.
În oricare dintre cazuri, acestea sunt păsări terestre, care își depun ouăle în cuiburi la nivelul solului. Aproape niciodată nu se așază pe copaci, subliniază Societatea Regală pentru Protecția Păsărilor (RSPB) — nici măcar pe peri. Iată o înregistrare din anii 1960 a ambelor specii, prin amabilitatea Bibliotecii Britanice:
Două turturele
Urmează două turturele europene, păsări native care erau răspândite în Marea Britanie atunci când a fost introdus cântecul „The 12 Days of Christmas”. Sunt migratoare, reproducându-se în mare parte din Eurasia și Africa de Nord, apoi iernând în principal în regiunea Sahel din Africa. Numărul și aria lor de răspândire au scăzut dramatic în ultimele decenii, din cauza unui amestec de pierdere a habitatului și vânătoare intensivă în unele locuri în timpul migrației. Specia a fost recent declarată Vulnerabilă pe Lista Roșie a Speciilor Amenințate a IUCN.
Numele comun al păsărilor provine de la un sunet „turr-turr” pe care îl scot, nu de la vreo legătură cu țestoasele (turtles). Iată o înregistrare a unui mascul care cântă pentru a atrage femele în Loiret, Franța:
Trei găini franțuzești
Cele trei găini franțuzești sunt trei găini femele, iar Rasmussen suspectează că sunt găini din Franța, nu o rasă distinctă. (De fapt, deși cântecul a fost popularizat de o carte englezească din secolul al XVIII-lea, este posibil să se bazeze pe un cântec francez mai vechi.)
Găinile domestice sunt descendente ale cocoșului sălbatic roșu, un membru sălbatic al familiei fazanilor, originar din Asia de Sud. Această specie este acum cea mai abundentă pasăre de pe Pământ, notează Rasmussen, deși majoritatea trăiesc în captivitate. Populații sălbatice încă există într-o varietate de habitate, din India până în Indonezia, iar găinile au revenit, de asemenea, la un stil de viață semi-sălbatic, ancestral, în unele locuri, cum ar fi Bermuda și Hawaii.
Iată o înregistrare a unui cocoș sălbatic roșu în Parcul Național Pha Daeng din Thailanda:
Patru păsări care cheamă
Aceasta este mai complicată. Nu există o specie numită „pasăre care cheamă” (calling bird), dar există un indiciu în cea mai veche versiune tipărită cunoscută a cântecului, care a apărut în cartea pentru copii „Mirth Without Mischief” din 1780. Acolo, versul sună „four colly birds”, folosind un vechi cuvânt englezesc pentru negru. Acest lucru sugerează că „păsările care cheamă” erau inițial mierle, iar Rasmussen consideră mierla eurasiatică (cunoscută și ca mierla comună) drept un suspect probabil.
Iată o înregistrare a unei mierle eurasiatice care cântă la miezul nopții în Suedia:
Șase gâște care depun ouă
Cele șase păsări acvatice care cuibăresc sunt gâștele sălbatice cenușii, spune Rasmussen. Acestea sunt strămoșii majorității raselor de gâște domestice și, conform RSPB, sunt, de asemenea, „cele mai mari și mai voluminoase” dintre toate gâștele sălbatice native din Marea Britanie și Europa.
Gâștele sălbatice cenușii sunt o priveliște comună la iazuri și mlaștini din Eurasia, unde migrează între zonele de reproducere din nord și refugiile de iarnă mai sudice. Sunt cunoscute pentru un croncănit ragușit distinctiv, surprins în înregistrarea de mai jos:
Șapte lebede care înoată
În sfârșit, cele șapte păsări acvatice care înoată sunt cel mai probabil lebedele mute. Aceste păsări mari au fost mult timp ținute în semi-domesticie în Anglia, unde erau considerate proprietatea Coroanei. Deși unele au fost consumate la banchete, protecția regală le-ar fi putut salva de la dispariție prin vânătoare, așa cum s-a întâmplat în alte locuri.
Lebedele mute au fost introduse în America de Nord în secolul al XIX-lea, unde sunt acum considerate o specie invazivă. Scot mai puțin zgomot decât alte lebede, dar nu sunt exact mute. Iată o înregistrare a uneia în Devon, Anglia, în 1966:
Și, ca un bonus de sărbători, iată o înregistrare a unei lebede mute care decolează de pe apă. După cum explică Rasmussen, bătăile puternice ale aripilor lebedelor le ajută să-și anunțe și să-și apere teritoriul, îndeplinind un rol jucat în mod normal de cântec la păsările mai vocale:
