Un bărbat de 80 de ani și familia sa ar putea primi în curând o factură pentru costul misiunii sale de salvare, după ce doi nepoți adolescenți l-au lăsat în urmă să urce singur pe Muntele Washington din New Hampshire, în timp ce ei au continuat fără el.
După o căutare de o noapte întreagă efectuată de salvatori, James Clark din Dublin, Ohio, a fost găsit „în poziție fetală, nemișcat și prezentând ceea ce păreau a fi semne și simptome de hipotermie până la punctul de a nu putea rosti cuvinte clare sau inteligibile”, conform unei declarații a Departamentului de Pescuit și Vânătoare din New Hampshire. Salvatorii l-au învelit în haine uscate și un sac de dormit și l-au transportat aproximativ 2,74 kilometri până la un loc sigur.
Departamentul de Pescuit și Vânătoare din New Hampshire ar putea, de asemenea, să solicite procurorilor statului informații despre acuzații penale, relatează New Hampshire Union Leader. (Cu toate acestea, vârstnicul drumeț se învinovățește pe sine, nu pe nepoții săi, afirmând că planul a fost dintotdeauna ca adolescenții să meargă spre vârf fără el și că a crezut că va reuși, relatează ziarul.)
În mod similar, în 2015, o familie de patru persoane a primit o factură estimată la 500 USD de la Departamentul de Pescuit și Vânătoare din New Hampshire, după ce drumeția lor de zi i-a lăsat rătăciți în întuneric și a necesitat o operațiune de căutare și salvare (SAR). Dacă ar fi achiziționat un Card Hike Safe de 35 USD înainte de plecare, costurile de salvare ar fi fost acoperite. Acest lucru ridică o întrebare interesantă: Cine plătește nota de plată când te rătăcești sau te rănești în natură?
În New Hampshire, drumeții și alte persoane care participă la activități în aer liber și care achiziționează un Card Hike Safe voluntar nu vor fi considerate responsabile pentru costurile de salvare chiar dacă sunt considerate neglijente. Cu toate acestea, ei vor trebui totuși să plătească cheltuielile de intervenție dacă se constată că au acționat imprudent.
Alte state oferă carduri comparabile pentru a compensa costurile SAR costisitoare, cum ar fi Cardul de Căutare și Salvare pentru Recreere în Aer Liber din Colorado. Planuri similare sunt atașate licențelor de vânătoare și pescuit din unele state, iar mai multe companii americane oferă chiar asigurare de salvare pentru cei care participă la activități în aer liber.
În Europa, o astfel de asigurare este obișnuită printre pasionații de activități în aer liber, deoarece indivizii știu că vor fi considerați responsabili financiar dacă necesită salvare. Planurile pot costa chiar și 30 USD pe an, iar banii sunt direcționați către instruirea, finanțarea și echiparea echipelor profesioniste de salvare.
Contribuabilii plătesc nota de plată
Dacă te afli într-o situație de urgență într-un parc național, guvernul acoperă, de obicei, costurile salvării tale.
Același lucru este valabil și pentru terenurile deținute de Serviciul Forestier al S.U.A. — chiar și în zonele în care stațiunile închiriază proprietatea guvernamentală, cum ar fi stațiunea Jackson Hole din Wyoming. Și Garda de Coastă primește rambursarea costului misiunilor SAR doar atunci când salvatorii săi sunt victimele unei farse.
În 2014, Serviciul Parcurilor Naționale a efectuat peste 2.600 de căutări și salvări, cheltuind peste 4 milioane USD. Rapoartele arată că aceste costuri au fost relativ constante în ultimul deceniu.
Cu toate acestea, Travis Heggie, profesor la Universitatea Bowling Green State și fost specialist în managementul riscului pentru NPS, spune că aceste rapoarte nu includ costurile de instruire SAR sau prețul deturnării rangerilor parcului de la atribuțiile lor obișnuite.
Aceste rapoarte exclud, de asemenea, costul transportului cu ambulanțe sau elicoptere medicale. Acea factură adesea considerabilă revine individului și asigurătorului său medical.
Și dacă „creezi o condiție periculoasă sau ofensatoare fizic” pe terenul NPS, s-ar putea să suporți povara costisitoare a salvării tale. În cazurile de neglijență gravă, „instanța poate lua măsuri pentru a solicita restituirea către guvern în timpul evaluării penalității”, conform purtătorului de cuvânt al NPS, Kathy Kupper.
Cine ar trebui să plătească?
Costul ridicat al misiunilor SAR este ceea ce a determinat state precum New Hampshire să adopte legi care stabilesc programe precum Hike Safe pentru a responsabiliza financiar mai mult persoanele pentru salvările lor.
Cu toate acestea, unii oameni au cerut legi mai stricte pentru a transfera costurile SAR de pe contribuabili. Ei spun că o astfel de măsură ar face, în cele din urmă, oamenii mai responsabili și ar reduce costurile SAR generale, dar este o idee controversată.
„Societatea salvează oameni tot timpul — victime ale accidentelor auto, victime ale incendiilor domestice… — și la costuri mult mai mari decât salvările drumeților în sălbăticie”, scrie Backpacker. „Diferența este că drumeții și alpiniștii oferă o dramă excelentă pentru televiziune pentru un public larg care prosperă pe imagini fierbinți și o relație la distanță, de dragoste-ură cu aventura.”
Criticii spun că stabilirea unui preț pentru SAR ar putea determina oamenii să ezite înainte de a cere ajutor în situații de urgență. Howard Paul, fost președinte al Consiliului de Căutare și Salvare din Colorado, a declarat pentru Time că persoanele rănite au refuzat chiar salvarea de teama costurilor.
„Știm că atunci când oamenii cred că vor primi o factură mare pentru o misiune SAR, întârzie să ceară ajutor sau refuză să ceară ajutor”, a spus el.
Dar Heggie spune că acesta nu este de fapt motivul pentru care Serviciul Parcurilor Naționale nu percepe taxe pentru SAR. El spune că totul se reduce la litigii care ar „deschide un coșmar financiar.”
„Dacă o agenție precum NPS începe să taxeze publicul pentru costurile SAR, agenția devine, în esență, obligată să efectueze operațiuni SAR. Dacă ceva merge prost în timpul operațiunii SAR, cineva ar putea depune o cerere de despăgubire… S-ar transforma într-un cuib de pretenții similar cu ceea ce vedem în domeniul medical cu procese de malpraxis și așa mai departe.”
Cine este salvat?
Conform cercetărilor lui Heggie, bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 29 de ani sunt cei care necesită cel mai des salvare, iar activitatea care duce cel mai adesea la misiuni SAR nu este un sport extrem — este drumeția.
„Majoritatea drumeților din S.U.A. nu sunt drumeți experimentați. Combinați asta cu drumețiile pe terenuri necunoscute sau noi în medii necunoscute și aveți o rețetă pentru dezastru”, a spus Heggie.
Când a analizat datele NPS din 2005, a constatat că în 24% din cazuri, oamenii au necesitat salvare pe munți la o altitudine între 1.524 de metri și 4.572 de metri. După aceea, cele mai comune zone în care oamenii au cerut ajutor au fost râurile și lacurile.
Acele date au dezvăluit, de asemenea, ce parcuri au avut cele mai multe operațiuni SAR.
În 2005, primele trei au fost Parcul Național Grand Canyon din Arizona, Zona Națională de Recreere Gateway din New York și Parcul Național Yosemite. Zece la sută din operațiunile de căutare și salvare ale NPS au avut loc în Yosemite în acel an, dar parcul a reprezentat de fapt 25% din costurile SAR ale agenției.
Potrivit Yosemite Conservancy, o medie de 250 de vizitatori se rătăcesc, se rănesc sau mor în parc în fiecare an, iar un studiu de 10 ani al Institutelor Naționale de Sănătate a arătat că drumeții de o zi din parc utilizează un sfert din serviciile SAR ale parcului. Majoritatea celor salvați au avut nevoie de ajutor din cauza leziunilor la extremitățile inferioare, oboselii sau deshidratării.
Examinarea operațiunilor SAR din parcurile naționale de către Heggie, din 2003 până în 2006, a tras concluzii similare, constatând că cele mai comune motive pentru care oamenii au întâmpinat probleme au fost erorile de judecată și oboseala.
„Marea majoritate a salvărilor în parcurile naționale implică persoane care nu sunt pregătite adecvat pentru o activitate”, a spus Kupper.
Atât Heggie, cât și Kupper spun că cel mai bun mod prin care oamenii pot evita să aibă nevoie de salvare este pur și simplu prin a fi pregătiți, sugerând ca oamenii să cerceteze traseele înainte de a pleca, să acorde atenție împrejurimilor, să împacheteze echipamentul esențial și să nu se bazeze pe un telefon mobil ca pe un kit de supraviețuire.
„Cel mai bun moment pentru a preveni incidentele SAR este atunci când oamenii sunt încă acasă”, a spus Heggie. „Folosim adesea termenul PSAR (căutare și salvare preventivă) și, acesta este cel mai bun tip.”
El sugerează, de asemenea, ca aventurierii să își achiziționeze asigurare, în cazul în care necesită salvare.
