Când eram copil, îmi amintesc momentele în care spuneam adevărul și părinții mei nu mă credeau. Se simțea ca o nedreptate atât de mare pentru mintea mea mică și indignată. Acum sunt părinte și încerc să descifrez adevărul de ficțiune la propriii mei copii, iar perspectiva este mult mai neclară din această parte.
Luați, de exemplu, povestea despre o bibliotecară școlară, devenită detectiv, care a dovedit nevinovăția unei eleve și a ajutat-o să nu mai fie pedepsită acasă.
O fată de 12 ani scria o lucrare la limba engleză într-un document Google la biblioteca școlii. A uitat să îl închidă și să se deconecteze de la calculator după ce a terminat. Trei băieți i-au descoperit lucrarea și au adăugat conținut foarte nepotrivit. Mai târziu în acea zi, când fata s-a așezat acasă cu mama ei să lucreze la proiect, mama ei a găsit vulgaritățile și a pedepsit-o, necrezând-o când insista că era nevinovată. Pe scurt, bibliotecara școlii a verificat istoricul reviziilor documentului cu înregistrările camerelor de securitate din bibliotecă, iar dreptatea a fost făcută.
Este doar un exemplu, dar ilustrează cât de complicată este problema încrederii între părinți și copii.
Copiii mint
Poate suna dur, dar este adevărat: Toți copiii mint. Face parte din dezvoltarea normală a unui copil, începând cu vârsta de aproximativ 2 ani, când încep să spună „nu” și descoperă că gândirea lor este separată de cea a părinților lor, conform companiei de educație și literație Scholastic.
Chiar și la vârsta de 4 sau 5 ani, acele mici minciuni spuse de copii probabil nu sunt motive de îngrijorare, potrivit Academiei Americane de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului (AACAP). Ei mint pentru că le place să inventeze povești și să estompeze granița dintre realitate și fantezie. De asemenea, pot minți pentru a evita o pedeapsă sau o umilire, sau pentru a scăpa de a face ceva ce nu vor, spune AACAP. La fel ca multe alte lucruri, copiii învață să mintă de la părinții lor, care îi învață că micile minciuni nevinovate sunt acceptabile din punct de vedere social și necesare pentru a menaja sentimentele oamenilor.
Până la vârsta de 6 sau 8 ani, copiii sunt mai sofisticați în abilitățile lor de a minți. „Copiii pot acum înțelege ceva de genul: ‘Ion vrea ca mama lui să creadă că îi pare rău că bunica nu vine în vizită.’ În această etapă, nu doar conținutul minciunii, ci și motivul sau atitudinea vorbitorului pot fi puse la îndoială”, spune Scholastic. Iar până la vârsta de 11 ani, copiii sunt mincinoși destul de pricepuți, deși profesorii și părinții ar putea să nu fie la fel de ușor influențați de o față drăguță sau de o expresie tristă de cățeluș.
Mersul pe o linie fină
Dacă copilul dumneavoastră se află în acea grupă de vârstă de 6 până la 11 ani, cum știți când puteți să-l credeți și când nu? Mama din exemplul documentului Google de mai sus a văzut text explicit în lucrarea fiicei sale, a presupus că îi aparține și a pedepsit-o. Ar fi putut să verifice chiar ea istoricul reviziilor și să vadă că adăugirile nepoliticoase au fost făcute în timp ce fiica ei se întorcea acasă cu autobuzul? Asta ar fi fost inteligent, dar poate că avea alte 20 de lucruri de făcut în acea seară și a reacționat exagerat în grabă și iritare. Mulți părinți ar fi făcut același lucru.
Reacțiile noastre când copiii mint sunt esențiale, spune Janet Lehman, MSW, părinte și asistent social veteran care a lucrat cu copii și adolescenți cu probleme de peste 30 de ani. „Este ușor să lăsăm jumătățile de adevăr să treacă fără să spunem nimic, deoarece la suprafață, aceste denaturări ale adevărului pot părea inofensive. Le minimizăm importanța, dar făcând asta, îi învățăm pe copiii noștri că minciuna este o modalitate acceptabilă de a-și rezolva problemele. Sau reacționăm exagerat și o luăm personal, și începem să credem că copiii noștri sunt într-un fel intrinsec defecți sau nedemni de încredere. Dar ambele moduri de abordare a minciunii la copii sunt ineficiente”, scrie Lehman pe blogul său Empowering Parents.
Ea sugerează o abordare neutră, obiectivă și non-intruzivă dacă nu sunteți sigur că copilul dumneavoastră spune adevărul:
Pedepse potrivite cu fapta
Primul lucru de făcut când îți prinzi copilul cu o minciună, potrivit mai multor experți, este să te calmezi dacă te simți furios sau agitat. Când ești calm, vei comunica pe acel ton neutru, obiectiv. Și rețineți: Copiii mint pentru a evita pedeapsa, dar mint și pentru a evita furia dumneavoastră, spune Scholastic.
AACAP spune că părinții copiilor foarte mici care mint ar trebui să aibă o discuție serioasă cu copilul, care să acopere trei puncte principale:
- diferența dintre joaca de-a și realitate
- importanța onestității acasă și în comunitate
- soluții alternative la probleme, în afară de minciună
Scholastic sugerează utilizarea poveștii „Băiatul care a strigat Lupul”, una dintre Fabulele lui Esop în care un băiat strigă în mod fals după ajutor de atâtea ori încât, atunci când are cu adevărat nevoie, nimeni nu vine.
Pentru părinți care caută să-i pedepsească pe acei mincinoși mai mari și pricepuți, iată trei sfaturi:
1. Nu țineți prelegeri lungi. Acestea tind să-l facă pe copil să mintă ca mecanism de apărare, spune Leah Davies, M.Ed., consultant educațional, profesor și autor al seriei premiate Kelly Bear pentru părinți și educatori. În schimb, „creați un mediu non-amenințător în care copiii să se simtă în siguranță să spună adevărul… Nu numiți niciodată un copil ‘mincinos’ deoarece copiii au tendința de a se ridica la nivelul etichetelor negative”, spune Davies.
2. Folosiți consecințe în loc de pedepse. Davies spune că copiii care primesc pedepse aspre devin înșelători pricepuți. Să zicem, de exemplu, copilul dumneavoastră împiedică un alt copil în parc și apoi neagă, chiar dacă martorii l-au văzut făcând-o. În loc să-i țipați în fața prietenilor săi sau să-l pedepsiți acasă pentru câteva zile, puneți-l să stea singur pe o bancă sau luați-i privilegiile de utilizare a ecranului pentru weekend.
Mai bine, folosiți consecințe care vor dezvolta conștiința copilului dumneavoastră, spune Scholastic: „Gândiți-vă la un copil de grădiniță care a aruncat mai multe notițe trimise acasă de învățătoare, solicitând o întâlnire. Tatăl său nu a primit nicio notă și este șocat când sună învățătoarea. Copilul său neagă orice cunoștință despre notițe… O consecință logică pe termen scurt ar putea fi să-i cereți copilului să-și informeze învățătoarea că nu le-a dat părinților săi notițele și că îi pare rău. Apoi, poate cere o altă notă pe care să o aducă acasă.”
3. Lăudați copilul pentru onestitate. Atât Scholastic, cât și Davies recomandă acest lucru, chiar dacă recunoașterea vine după ce a spus o minciună, deoarece va întări pozitiv încrederea copilului și îi va fi mai ușor să spună adevărul data viitoare.
În cele din urmă, scopul este să aflați ce încerca să obțină copilul cu minciuna sa. Există întotdeauna un motiv și un sens pentru ceea ce ne spun copiii — și pentru ceea ce nu ne spun.
