Când te gândești la „câine sălbatic”, poate îți vin în minte dingourile din Australia sau câinii sălbatici pictați din Africa. Însă ar putea să fie o surpriză să afli că America de Nord are propriul său câine sălbatic. Acest lucru a fost o surpriză și pentru Dr. I. Lehr Brisbin Jr., un ecologist de la Universitatea din Georgia, care în anii ’70 a descoperit câinele secretiv, de culoare maro deschis, care trăia în cele mai izolate colțuri din sud-estul Statelor Unite.
În loc să îi considere câini vagabonzi, Brisbin i-a văzut pentru ceea ce sunt: un câine autohton care s-a evoluat separat de oameni—nu un câine sălbatic, ci cu adevărat sălbatic. Nu a fost primul care i-a observat, dar descoperirea lui a dus la desemnarea oficială a rasei.
Pariah dogs
Pariah Dogs sunt rase vechi, cu puțină sau deloc influență din partea oamenilor în evoluția lor. La un moment dat, după evoluția lor în câini domestici, s-au despărțit din nou de oameni și au făcut selecția naturală pe cont propriu. Caracteristicile lor sunt formate pe baza celor necesare pentru supraviețuire, mai degrabă decât pe ceea ce își doresc și aleg oamenii. Câinele Carolina face parte din această categorie de câini paria, alături de câinele cântător sălbatic din Noua Guinee, dingo australian, și câinele paria indian, printre altele.
Câinele Carolina tinde să aibă urechi mari, alertante, un corp subțire și agil, un bot de lungime medie spre lungă și o cap de formă ușor lărgită. Sunt câini de haită cu instinct de vânătoare, dar non-agresivi. „De asemenea, le lipsesc majoritatea problemelor de sănătate genetice cu care se confruntă multe rase specializate.”1
Deși încă neconfirmat, teoria este că câinii Carolina sunt înrudiți cu câinii primitivi care au migrat în America de Nord împreună cu oamenii acum mii de ani. Brisbin observă că câinele Carolina este aproape identic ca aspect cu chindo-kae, o rasă nativă din Insula Chindo, Coreea, care nu a fost hibridizată cu câini mai moderni. Acest lucru sprijină și mai mult ipoteza lui Brisbin că, dacă câinii primitivi de pe fiecare parte a punții terestre din Strâmtoarea Bering arată asemănători, atunci poate că au ajuns împreună cu oamenii, iar câinele Carolina ar putea fi un descendent apropiat.
După ce au ajuns aici, însă, la un moment dat, câțiva dintre câini au mers pe calea lor. Nu au rămas la marginea locuințelor umane ca câini sălbatici. Au părăsit oamenii în totalitate. Astfel, animalul odată domestic s-a evoluat de-a lungul secolelor fără influența oamenilor și, prin urmare, are propriile sale caracteristici auto-selectate și obiceiuri instinctuale.
Caracteristici
În cazul câinilor Carolina, aceste caracteristici includ blana de culoare bej, căprioară sau roșcată (uneori, dar mai rar, neagră sau piebald), similară cu cea a dingo-urilor australiene. Au o abilitate excepțională de a prinde rozătoare mici pentru hrană printr-o metodă de salt similară cu cea a vulpilor sau coyotelor, precum și capacitatea de a vâna în haită.
Femele au cicluri de estru în succesiune rapidă, care pot deveni și sezoniere. Ele pot reproduce de până la trei ori pe an, ceea ce Brisbin descrie ca fiind „uluitor”. Câinii domestici nu fac acest lucru. El teoretizează că „ar putea fi o adaptare la nivelul populației, asigurându-se că următoarea generație se naște înainte ca cea veche să fie afectată de boli precum viermele de inimă.”2
De asemenea, masculii tind să rămână cu femelele după nașterea puilor, lucru pe care câinii masculi domestici nu îl fac. Femelele au și obiceiul de a săpa mici gropi cu botul în pământ, dar doar în anumite zone și doar în toamnă—un comportament evoluat care încă îl pune pe gânduri pe Brisbin.
Confirmarea ADN-ului
Dincolo de aspectul și comportamentul similar cu cel al câinilor sălbatici, ADN-ul confirmă că câinii Carolina nu sunt doar câini care au trăit mult timp în sălbăticie, ci ceva mult mai vechi.
National Geographic raportează: „În domeniul științei de laborator, studiile ADN preliminare asupra câinilor Carolina au oferit câteva rezultate tentante. ‘Este fascinant,’ a spus Brisbin, ‘i-am luat din pădure pe baza aspectului lor, iar dacă ar fi fost doar câini, modelele lor ADN ar trebui să fie bine distribuite pe întreg arborele genealogic canin. Dar nu sunt. Toți sunt la baza arborelui, acolo unde găsești câini foarte primitivi.’”2
Oricare ar fi studiile necesare pentru a descifra misterele acestui câine sălbatic unic, cu obiceiuri și aspect neobișnuit, acestea vor trebui să fie făcute rapid, deoarece timpul pentru existența lui în mlaștinile și pădurile izolate din sud-est este pe cale de a se termina. Populația de câini sălbatici Carolina care se plimbă liber a scăzut semnificativ și continuă să scadă din cauza extinderii oamenilor, câinilor domestici și coyotelor în teritoriile lor odinioară izolate.
Dar asta nu înseamnă că dispar complet. Câinele Carolina este acum recunoscut ca o rasă pură de către United Kennel Club, ceea ce ar putea ajuta la protejarea acestuia de pierderea unicitații sale genetice. Ei pot deveni animale de companie excelente în gospodării experimentate, iar există mai multe organizații dedicate creșterii și salvării câinilor Carolina pentru a păstra linia lor în viață.
Dar selecția de rasă de către oameni îi readuce în domeniul câinilor domestici. , „Chiar și atunci când se bazează pe strămoși sălbatici documentați, continuarea gestionării acestora în condițiile creșterii în captivitate nu poate fi așteptată să păstreze acele trăsături care fac acești câini diferiți de toți ceilalți câini domestici.”
Deși linia lor genetică ar putea fi păstrată, spațiul pentru sălbăticia care a făcut câinele Carolina ceea ce este, dispare rapid.
