Pentru o planetă unde apa acoperă 70% din suprafață, Pământul îi face cu siguranță pe locuitorii săi să muncească din greu pentru o băutură. În afară de pești și alte viețuitoare marine care beau apă sărată, majoritatea dintre noi trebuie să împărțim puținul de apă dulce pe care îl găsim pe uscat.
Și asta nu este o sarcină mică. Doar 3% din toată apa de pe Pământ este apă dulce, iar peste două treimi din aceasta este blocată în ghețari și calote glaciare. Din cealaltă treime, abia un firicel se adună la suprafață — lacurile, râurile, pâraiele și mlaștinile reprezintă mai puțin de 0,5% din toată apa dulce la nivel mondial.
Atunci unde este restul? Aproximativ 10,4 milioane de kilometri cubi (2,5 milioane de mile cubice) de apă dulce nu sunt nici înghețați, nici plutitori, nici curgători la suprafață, totuși aceștia reprezintă cel puțin 30% din totalul apei dulci de pe planetă. Totuși, nu vă obosiți să căutați pe planetă toată acea apă; aceasta se află de fapt în planetă. Și deși o locație atât de ascunsă face de obicei acest ocean subteran de apă dulce mai sigur de băut, îl poate face și mai periculos — un fapt recunoscut recent de EPA (Agenția pentru Protecția Mediului) atunci când a anunțat planuri de a acționeze ferm împotriva celor mai mari poluatori de apă din țară.
Ce este apa subterană?
Apa subterană este pur și simplu apă — în principal din ploaie și zăpadă, dar și din unele activități umane — care s-a infiltrat în sol. Aceasta este sfârșitul călătoriei sale din perspectiva noastră, dar apa continuă să se miște mult timp după ce a intrat în subteran. Aceasta se percolează în jos, particulele de pământ și rocă filtrând bacteriile periculoase pe măsură ce coboară. Când ajunge în cele din urmă la un strat impermeabil de rocă de bază adânc sub suprafață, se oprește și începe să satureze solul înconjurător. De-a lungul multor milenii, această acumulare de apă subterană purificată poate crește în vaste acvifere subterane.
O parte din apa subterană poate ajunge în cele din urmă încapsulată în rocă datorită mișcărilor geologice treptate, formând pungi sub presiune cunoscute sub numele de „acvifere captive”. Acestea necesită operațiuni complexe de forare și pompare pentru a extrage conținutul lor, lăsând astfel de depozite adânci în principal pentru utilizări industriale, cum ar fi irigațiile agricole pe scară largă. Alte depozite de apă subterană sunt limitate doar de sursa de apă și de roca de bază de dedesubt, iar aceste „acvifere libere” constituie majoritatea surselor de apă subterană rezidențială din Statele Unite.
Scoarța Pământului este atât de saturată de apă încât numai apa dulce subterană — fără a număra apa subterană sărată, care este chiar mai abundentă — depășește toată apa dulce lichidă de la suprafață într-un raport de 100 la 1. O mare parte din ea este prea adâncă sau blocată de roci pentru a o putea accesa economic, dar putem totuși ajunge la cei aproximativ 4,17 milioane de kilometri cubi (1 milion de mile cubice) cel mai aproape de suprafață.
De fapt, unele acvifere au fost pompate atât de intens încât nivelul apei a scăzut prea mult pentru ca oamenii să le poată exploata. Oamenii au supraexploatat multe acvifere din întreaga lume, încercând adesea să susțină o industrie agricolă cu o sursă de apă în scădere.
Cantitatea apei subterane este departe de a fi singura preocupare, totuși; calitatea sa este, de asemenea, sub un asalt constant din diverse surse. O otrăvire naturală a apei subterane a fost cunoscută de mult timp că apare în întreaga lume, deoarece depozitele subterane de arsenic, metale grele sau chiar radon se pot infiltra într-un acvifer și îi pot contamina conținutul. Este, de asemenea, posibil ca bacterii producătoare de toxine să se infiltreze natural într-un acvifer, în ciuda efectelor de curățare ale solului și rocilor de deasupra.
Dar oamenii reprezintă indirect o amenințare chiar mai mare pentru multe acvifere — și pentru semenii care beau din ele. Deși mai mulți americani își iau apa potabilă din surse de suprafață, cum ar fi lacurile și râurile, există mai multe sisteme de apă la nivel național care folosesc apa subterană ca sursă decât apa de suprafață (aproximativ 147.000 față de 14.500), și sute de mii de oameni în plus care folosesc puțuri private. Și la fel cum aceste puțuri sunt răspândite în toată țara, adesea în zone rurale îndepărtate, la fel sunt și diversele surse de poluanți care le contaminează.
Ce este scurgerea?
Scurgerea în general este un inamic redutabil. Ori de câte ori plouă — sau când o cantitate mare de zăpadă sau gheață se topește — o inundație de apă discretă, dar larg răspândită, colectează orice lichide libere pe care le întâlnește pe parcurs, inclusiv substanțe chimice pentru gazon, solvenți de curățare și benzină, și le spală prin bazinul hidrografic.
O parte din acestea sunt deversate în pâraie și râuri, unde sunt concentrate și transportate departe. Așa a contribuit scurgerea de pe ferme și gazon la crearea a sute de „zone moarte” costiere în întreaga lume, sau zone în care o acumulare de fertilizatori hrănește înfloriri gigantice de alge care epuizează oxigenul din apă, făcând-o inospitalieră pentru viața marină. Zonele moarte majore din S.U.A. din Golful Mexic și Golful Chesapeake sunt în mare parte atribuite scurgerilor de pe ferme, deoarece afluenții lor trec prin multe zone agricole mari.
Apa pluvială din orașe și suburbii este, de asemenea, o sursă majoră de probleme, conținând adesea ulei de motor, benzină, erbicide, insecticide, înălbitor, diluant de vopsea și orice alte substanțe deversate sau lăsate în aer liber. Solvenți de curățare, cum ar fi percloretilenul de la curățătorii (un potențial carcinogen), pot fi colectați în scurgeri, la fel ca parabenii și alți suspectați disruptori endocrini găsiți adesea în detergentul de rufe și șampon — substanțe chimice care par să transforme broaștele și peștii masculi în femele.
În locurile urbane unde suprafețele impermeabile, cum ar fi betonul sau asfaltul, acoperă solul, o mare parte din aceste scurgeri curg pe distanțe mai lungi, colectând mai multe toxine pe drum. Și deși o mare parte din ele ajung în canalizări și pâraie, o mulțime de scurgeri sunt, de asemenea, absorbite de sol, unde se scufundă și completează acviferele.
Acest lucru se poate întâmpla în jurul fermelor mari și al operațiunilor de creștere intensivă a animalelor, unde fertilizatorii, pesticidele și gunoiul de grajd există adesea în concentrații mari. Când scurgerea de pe fermă se infiltrează în sol, poate uneori supraîncărca sistemul de filtrare al solului și contamina apa subterană de dedesubt. Unii dintre cei mai periculoși poluanți agricoli includ:
Fertilizanți: În estuare și apele costiere, fertilizatorii creează adesea înfloriri de alge și zone moarte. În apa subterană, pot duce la acumularea de nitrați, care sunt cancerigeni. De asemenea, pot împiedica capacitatea sugarilor de a transporta oxigen în sângele lor, ducând la „sindromul bebelușului albastru„.
Bacterii:
Canalizările sau fosele septice cu scurgeri sau care se revarsă pot elibera deșeuri umane pline de bacterii în apele de suprafață și în sol, contaminând potențial sursele de apă potabilă. Dar operațiunile de creștere intensivă a animalelor (CAFOs) gestionează adesea cantități chiar mai mari de deșeuri. Fermierii împrăștie gunoiul de grajd pe câmpuri ca îngrășământ, iar mulți îl lasă să se adune în lagune de apă uzată căptușite cu plastic pentru a preveni infiltrarea în apa subterană. În mod normal, solul ar filtra oricum bacteriile dăunătoare, dar concentrațiile suficient de mari pot trece și contamina un acvifer. Astfel de incidente sunt rareori dovedite științific, totuși, având în vedere dificultatea de a urmări o boală individuală până la bacterii adânc în sol. EPA reglementează operațiunile cu animale cu peste 700 de vaci, dar New York Times a raportat în septembrie că aceste reglementări sunt rareori aplicate și fermierii adesea nu sunt obligați să depună documente. Administratorul EPA, Lisa Jackson, a răspuns de atunci, anunțând că agenția va revizui modul în care aplică Legea Apei Curate din 1972.
Pesticide:
DDT-ul s-a vărsat în mod infam în căile navigabile din S.U.A. în anii ’60 și ’70, urcând pe lanțul trofic în pești și în cele din urmă în vulturii pleșuvi — pesticidul sintetic a început curând să subțieze cojile ouălor vulturilor pleșuvi atât de mult încât a împins pasărea națională la pragul extincției. Nu toate pesticidele se bioacumulează în acest fel, iar era cea mai toxică a utilizării pesticidelor (compuși de cupru și clor, de exemplu) este de mult în urmă. Dar câmpurile agricole mari, precum și gazonurile private și terenurile de golf, sunt încă stropite cu multe insecticide, fungicide și erbicide reglementate de EPA. Studiile au legat un erbicid comun, atrazina, de defecte la naștere, cancer și număr scăzut de spermatozoizi la oameni, iar EPA a anunțat recent că va reexamina constatările sale anterioare conform cărora substanța chimică este inofensivă pentru sănătatea umană.
Antibiotice:
Bovinele, porcii și alte animale din CAFOs primesc adesea un regim de antibiotice preventive, prevenind bolile bacteriene care ar prolifera în mod normal într-un astfel de mediu. Deși multe industrii de creștere a animalelor au ajuns să se bazeze pe astfel de medicamente, ele pot contribui, de asemenea, la creșterea rezistenței unor bacterii la medicamente. Supraexpunerea la antibiotice poate ajuta bacteriile să evolueze o imunitate la medicamente, eliminând indivizii mai slabi și lăsând pe cei mai rezistenți în viață pentru a se reproduce. În teorie, acest fenomen poate crea în cele din urmă „superbacterii” sau tulpini de bacterii și virusuri rezistente la medicamente. În iulie, administrația Obama a anunțat că urmărește o interdicție a antibioticelor inutile în creșterea animalelor, deși încercări similare au fost respinse anterior de lobby-ul agroalimentar. Alte surse
Scurgerile din orașe și de pe ferme nu sunt singurele surse de poluare a apei subterane. Iată patru alte amenințări substanțiale la adresa aprovizionării cu apă subterană curată:
Forajul pentru gaze naturale:
Un proces cunoscut sub numele de fracturare hidraulică, sau „fracking”, este adesea utilizat pentru forarea gazelor naturale. Un amestec de substanțe chimice este amestecat cu apă și injectat la presiune înaltă adânc în fisurile din sol, deschizându-le pentru a face gazul mai accesibil. Oamenii de știință de la EPA desfășoară în prezent o investigație pentru a determina dacă forajul de gaze naturale contaminează sursele de apă subterană din unele state din vestul S.U.A. — multe case au fost abandonate după ce metanul s-a infiltrat în apă, iar cel puțin o casă a explodat în 2003, ucigând trei persoane.
Mineritul:
Goanele nebunești după aur, argint, mercur și alte metale au lăsat o moștenire toxică în multe state din vestul S.U.A. în timpul anilor 1800 și începutul anilor 1900, paralel cu minele de cărbune actuale și foste din Est și Midwest. Toxine precum plumbul și arsenicul au fost utilizate în mineritul din secolul al XIX-lea și persistă adesea astăzi în puțurile de mină abandonate. Un studiu recent al Serviciului Geologic al S.U.A. a constatat că aproape fiecare specie de pește de apă dulce din interiorul continentului este contaminată într-o anumită măsură cu mercur, o combinație a scurgerilor de la mine și a emisiilor din arderea combustibililor fosili, în special cărbunele.
Baze militare:
Unele facilități militare din S.U.A. au fost criticate de-a lungul anilor pentru poluarea surselor locale de apă, deși Departamentul Apărării a depus eforturi recente pentru a reduce impactul său asupra mediului. Dar multe baze sunt încă afectate de contaminarea de demult — Associated Press a raportat la începutul acestei luni că Corpul de Ingineri al Armatei S.U.A. a cheltuit 116 milioane de dolari pentru curățarea a 58 de situri de rachete nucleare din perioada Războiului Rece care au fost contaminate cu tricloretilen (TCE), o substanță chimică folosită pentru curățarea și întreținerea focoaselor, dar care de atunci s-a infiltrat în unele surse de apă subterană. Se crede că TCE dăunează sistemului nervos uman, plămânilor și ficatului și poate provoca bătăi neregulate ale inimii, comă sau chiar moartea. Este, de asemenea, „în mod rezonabil anticipat” să provoace cancer la oameni, conform Programului Național de Toxicologie, iar costul total al curățării la nivel național ar putea ajunge la 400 de milioane de dolari înainte de a fi finalizată.
Intruziunea apei sărate:
Prin supra-pomparea unui acvifer lângă coastă, oamenii sunt în pericol de a crea un vid care poate fi rapid umplut cu apă de mare sărată. Cunoscut sub numele de „intruziunea apei sărate„, acest fenomen poate face o sursă de apă nepotabilă și inutilizabilă pentru irigații, adăugând efectiv sare pe rana nivelurilor de apă deja scăzute.
Fotografii: EPA, Biroul de Gestionare a Terenurilor, Administrația Națională Oceanică și Atmosferică, Administrația Informațiilor privind Energia a Departamentului Agriculturii, Gerry Broome/AP
