Majoritatea oamenilor recunosc mesteacănul, un arbore cu scoarță albă, galbenă sau cenușie, care adesea se desparte în plăci subțiri, asemănătoare hârtiei, și este caracteristic marcat cu linii orizontale întunecate și ridicate (cunoscute și sub numele de lenticele). Dar cum puteți identifica mestecenii și frunzele lor pentru a deosebi diferitele tipuri?
Caracteristicile mestecenilor din America de Nord
Speciile de mesteacăn sunt, în general, arbori de dimensiuni mici sau medii sau arbuști mari, găsiți în principal în climatele temperate nordice din Asia, Europa și America de Nord. Frunzele simple pot fi dinteate sau ascuțite, cu margini zimțate, iar fructul este o samară mică – o sămânță mică cu aripi subțiri. Multe tipuri de mesteacăn cresc în grupuri de două până la patru trunchiuri separate, strâns distanțate.
Toți mestecenii din America de Nord au frunze dublu-dinteate și sunt galbeni și spectaculoși toamna. Florile masculine apar la sfârșitul verii, în apropierea vârfurilor ramurilor mici sau ale lăstarilor lungi. Florile feminine, asemănătoare conurilor, apar primăvara și produc samara mici cu aripi care cad din structura matură.
Mestecenii sunt uneori confundați cu fagii și arinul. Arinul, din familia Alnus, este foarte asemănător cu mesteacănul; principala caracteristică distinctivă este că arinul are flori masculine lemnoase care nu se dezintegrează în felul în care o fac florile masculine ale mesteacănului.
Mestecenii au, de asemenea, o scoarță care se stratifică mai ușor în segmente; scoarța de arin este destul de netedă și uniformă. Confuzia cu fagii provine din faptul că fagul are și scoarță de culoare deschisă și frunze zimțate. Dar, spre deosebire de mesteacăn, fagii au scoarță netedă, care adesea are un aspect asemănător pielii și tind să crească considerabil mai înalți decât mestecenii, cu trunchiuri și ramuri mai groase.
În mediul lor nativ, mestecenii sunt considerați specii „pionier”, ceea ce înseamnă că tind să colonizeze zone deschise, ierboase, cum ar fi spațiile curățate de incendiile forestiere sau fermele abandonate. Îi veți găsi adesea în zone mlăștinoase, inclusiv în pajiști unde terenurile agricole curățate sunt în curs de transformare în păduri.
Interesant este că seva dulce a mesteacănului poate fi redusă la sirop și a fost odată folosită ca bere de mesteacăn. Arborele este valoros pentru speciile sălbatice care se bazează pe flori și semințe pentru hrană, iar copacii sunt un material lemnos important pentru tâmplărie și dulgherie.
Taxonomie
Toți mestecenii aparțin familiei generale de plante Betulaceae, care sunt strâns legate de familia Fagaceae, inclusiv fagi și stejari. Diferitele specii de mesteacăn aparțin genului Betula, și există mai multe care sunt arbori comuni din America de Nord în medii naturale sau folosiți în scopuri de amenajare a peisajului.
Deoarece la toate speciile de fag frunzele și florile sunt asemănătoare și toate au practic aceeași culoare a frunzișului, principala modalitate de a distinge speciile este prin examinarea atentă a scoarței.
4 specii comune de mesteacăn
Cele patru specii de mesteacăn cele mai comune din America de Nord sunt descrise mai jos.
- Mesteacănul de hârtie (Betula papyrifera): Cunoscut și sub numele de mesteacăn de canoe, mesteacăn argintiu sau mesteacăn alb, aceasta este specia mai larg recunoscută ca mesteacănul iconic. În mediul său nativ, poate fi găsit la marginea pădurilor din nordul și centrul SUA. Scoarța sa este întunecată când arborele este tânăr, dar își dezvoltă rapid scoarța albă caracteristică, care se desprinde atât de ușor în straturi groase, încât a fost odată folosită pentru a face canoe din scoarță. Specia crește până la aproximativ 18 metri înălțime, dar are o durată de viață relativ scurtă. Este susceptibil la insecte găuitoare și nu mai este utilizat pe scară largă în amenajarea peisajului datorită susceptibilității sale la deteriorări.
- Mesteacănul de râu (Betula nigra): Uneori numit mesteacăn negru, această specie are un trunchi mult mai întunecat decât mesteacănul de hârtie, dar are totuși suprafața caracteristică fulgioasă. În mediul său nativ, este comun în treimea estică a SUA. Trunchiul său are un aspect mult mai aspru și mai gros decât majoritatea celorlalți mesteceni și este mai mare decât mesteacănul de hârtie, crescând uneori până la 24 de metri sau mai mult. Preferă solurile umede și, deși are o durată de viață scurtă, este relativ imun la majoritatea bolilor. Este o alegere comună în amenajarea peisajului rezidențial.
- Mesteacănul galben (Betula alleghaniensis): Acest arbore este originar din pădurile din nord-estul SUA și este cunoscut și sub numele de mesteacăn de mlaștină, datorită faptului că se găsește adesea în zone mlăștinoase. Este cel mai mare dintre mesteceni, crescând ușor până la 30 de metri înălțime. Are o scoarță argintiu-galbenă care se desprinde în straturi foarte subțiri. Scoarța sa nu are straturile groase văzute la mestecenii de hârtie, nici textura foarte aspră văzută la mestecenii de râu.
- Mesteacănul dulce (Betula lenta): Această specie, cunoscută în unele zone și sub numele de mesteacăn de cireș, este originară din estul SUA, în special din regiunea Apalașilor. Crescând până la 24 de metri, scoarța sa este de culoare închisă, dar spre deosebire de mesteacănul de râu întunecat, pielea este relativ strânsă și netedă, cu crestături verticale adânci. De la distanță, impresia este de o scoarță netedă, argintie, marcată de linii negre verticale neregulate.
