Stejarul face parte din numele comun a aproximativ 400 de specii de arbori și arbuști din genul Quercus, din latinescul pentru „stejar”. Acest gen este originar din emisfera nordică și include specii foioase și unele specii veșnic verzi, răspândite de la latitudini reci până în Asia tropicală și America. Stejarii pot trăi mult timp (sute de ani) și pot fi mari (21-30 de metri înălțime) și sunt excelenți hrănitori pentru faună datorită producției de ghinde.
Stejarii au frunze aranjate spiralat, cu margini lobate la multe specii. Alte specii de stejar au frunze serate (dinte) sau margini de frunze netede, care se numesc frunze întregi.
Florile de stejar, sau amenți, cad la sfârșitul primăverii. Ghindele produse din aceste flori sunt purtate în structuri asemănătoare cupei cunoscute sub numele de cupule. Fiecare ghindă conține cel puțin o sămânță (rar două sau trei) și durează între șase și 18 luni pentru a se maturiza, în funcție de specie.
Stejarii veșnic verzi, care au frunze veșnic verzi sau extrem de persistente, nu sunt neapărat un grup distinct, deoarece membrii lor sunt împrăștiați printre speciile de mai jos. Stejarii pot fi, totuși, împărțiți în stejari roșii și albi, distinși prin nuanța lemnului cu granulație fină atunci când este tăiat.
Identificare
Vara, căutați frunze alterne, pețiolate scurte, adesea lobate, deși variază ca formă. Scoarța este gri și solzoasă sau neagră și brazdată. Ramurile sunt subțiri, cu o măduvă în formă de stea. Ghindele, nu toate având capace, cad pe pământul din apropiere pe parcursul unei luni în fiecare toamnă. Dacă un arbore este stresat, el scapă de unele ghinde în timp ce sunt încă verzi în timpul verii; dacă condițiile nu sunt potrivite pentru ca arborele să susțină toate fructele de pe ramurile sale, acesta renunță la ceea ce nu va avea suficientă energie pentru a se coace.
Puteți identifica stejarii iarna prin măduva pentagonală a ramurilor; muguri grupați la vârful unei ramuri; cicatrici foliare ușor ridicate, semicirculare, unde frunzele erau atașate de ramuri; și cicatrici individuale ale fasciculelor. În Sud, stejarii veșnic verzi și stejarii de apă își păstrează majoritatea frunzelor pe timpul iernii.
Stejarii roșii au, în general, frunze simetrice, de cel puțin 10 cm lungime, cu vârfuri la lobii lor și vene care se extind până la margini. Indentările variază de la dramatice la inexistente. Stejarii albi au adesea lobi rotunzi pe frunzele lor și indentări care variază foarte mult.
Iată mai multe informații despre 17 stejari comuni:
Stejar negru
Stejarii negri locuiesc în jumătatea estică a Statelor Unite, cu excepția Floridei și cresc între 15 și 33 de metri înălțime, în funcție de locație. Tolerează solurile sărace. Frunzele sunt lucioase sau strălucitoare, cu cinci până la nouă lobi care se termină într-unul până la patru dinți. Scoarța este gri închis până la aproape neagră. Habitatul este de la Ontario, Canada, până la panhandle-ul Floridei.
Stejarul de plută
Stejarii de plută se extind de la Saskatchewan, Canada și Montana până în Texas și cresc până la 24 de metri înălțime. Au coroane largi, deși sunt mai arbustive la cele mai nordice și estice limite ale habitatului lor. Sunt unul dintre cei mai rezistenți la secetă stejari. Frunzele sunt eliptice, cu cinci până la șapte lobi rotunzi. Solzii de unde capacul ghinzii se întâlnește cu nuca formează o margine pufoasă. Capacul acoperă jumătate până la cea mai mare parte a nucii.
Stejarul cu scoarță de cireș
Stejarii cu scoarță de cireș cu creștere rapidă ating adesea 30 de metri. Frunzele lucioase, verde închis au cinci până la șapte lobi care se răspândesc în unghi drept de la centru și se termină într-unul până la trei dinți. Capacul ghinzii acoperă o treime până la jumătate din nuca rotundă. Arborele crește din Maryland până în Texas și din Illinois până la panhandle-ul Floridei.
Stejarul castan
Stejarii castan ating ușor 20-44 de metri înălțime. Frunzele abia au indentări, arătând aproape serate cu 10 până la 14 dinți în loc de lobi. Capacul ghinzii are solzi gri cu vârfuri roșii, înconjurând o treime până la jumătate dintr-o nucă ovală. Arborele se găsește în păduri stâncoase, de deal și sol uscat din Ontario și Louisiana până în Georgia și Maine.
Stejarul Laur
Stejarii Laur nu au frunze tipice „de stejar”; ale lor sunt lame înguste, asemănătoare cu cele ale numelui său, laurul. Ghindele de pe acest copac mare, care atinge 30 de metri înălțime, sunt de culoare maro închis până la negru și au doar 1,27 cm lungime, cu un capac care acoperă până la o treime din nucă.
Stejarul veșnic verde
Stejarii veșnic verzi sunt veșnic verzi, deoarece habitatul lor este Sudul. Dacă ați văzut imagini iconice cu arbori uriași în soluri nisipoase acoperiți cu mușchi spaniol, probabil ați văzut stejari veșnic verzi. Aceștia pot trăi sute de ani și cresc rapid când sunt tineri, la 12-24 de metri cu o răspândire de 18-30 de metri. Au frunze scurte, subțiri și ghinde oblongi de culoare maro închis până la aproape negru.
Stejarul roșu nordic
Stejarii roșii nordici cresc între 21 și 46 de metri înălțime și au lemn roșu-portocaliu, cu granulație dreaptă. Au o creștere rapidă, sunt rezistenți și tolerează solul compactat. Frunzele au șapte până la 11 lobi cu unul până la trei dinți și indentări mai mici de jumătate până la centru. Capacul ghinzii acoperă aproximativ jumătate din nuca oblongă sau ovală. Cresc din Maine și Michigan până în Mississippi.
Stejarul cu cupă
Stejarii cu cupă cresc încet și ating până la 24 de metri. Frunzele verde închis sunt adânc indentate și prezintă lobi rotunzi cu unul până la trei dinți și pot fi lucioase. Partea inferioară este verde-cenușiu, cu o floare albicioasă care se desprinde la frecare. Ghindele sunt maro deschis și oblongi, cu un capac care acoperă cea mai mare parte a nucii. Arborii se află în zone joase cu drenaj slab de pe coasta de sud și de-a lungul râurilor din sud și vest.
Stejarul pin
Stejarii pin au ramuri inferioare înclinate în jos și cresc între 18 și 40 de metri înălțime. Scoarța lor interioară este roz. Frunzele au indentări adânci și cinci până la șapte lobi dințați cu unul până la trei dinți. Capacul ghinzii acoperă doar un sfert din nuca rotundă și are solzi netezi.
Stejarul post
Stejarul post cu creștere lentă poate atinge 15-30 de metri. Frunzele sale au cinci până la șapte lobi netezi și indentări pe aproximativ jumătate. Ghindele rotunde au urme de veruci și capace care acoperă un sfert până la două treimi din nucă. Arborii se găsesc în întregul Sud Adânc și dincolo, extinzându-se din Texas până în New Jersey.
Stejarul stacojiu
Stejarii stacojii tolerează seceta și cresc cel mai bine în sol nisipos. Căutați indentări în formă de C între lobi, care variază ca adâncime chiar și pe același arbore. Lobii cei mai îngusti vor avea dinți. Cresc între 12 și 15 metri înălțime și au capace de ghindă lucioase, fără păr și scoarță gri mediu până la închis, brazdată.
Stejarul Shumard
Stejarii Shumard se numără printre cei mai mari stejari roșii din Sud. Ajung până la 46 de metri și se află în soluri bine drenate lângă pâraie și râuri, de la Ontario la Florida la Nebraska și Texas. Frunzele au cinci până la nouă lobi cu doi până la cinci dinți și indentări adânci de mai mult de jumătate. Capacele acoperă până la o treime din nucile oblongi.
Stejarul roșu sudic/Stejarul spaniol
Stejarii roșii sudici, uneori numiți stejari spanioli, cresc din New Jersey până în Florida și spre vest până în Oklahoma și Texas, atingând 21-30 de metri înălțime. Frunzele au doar trei lobi, nu uniform spațiați. Specia preferă solul nisipos. Ghinda rotundă, maro are un capac pufos care acoperă până la o treime din nucă.
Stejarul castan de mlaștină
Stejarii castan de mlaștină cresc între 15 și 47 de metri înălțime și preferă solurile umede și luncile inundabile bine drenate din pădurile centrale și sudice, din Illinois până în New Jersey, Florida până în Texas. Frunzele sunt late și ondulate și arată mai mult ca frunze serate, prezentând nouă până la 14 dinți rotunzi și un vârf ascuțit. Ghindele sunt maro și în formă de ou, cu capace care arată ca niște boluri.
Stejarul de apă
Arborii de stejar de apă își păstrează în cea mai mare parte frunzele pe timpul iernii, deoarece habitatul lor este în Sudul Adânc, din Texas până în Maryland. Sunt arbori de umbră cu creștere rapidă care pot atinge 30 de metri înălțime. Frunzele sunt mai degrabă în formă de cravată decât frunzele multor alte specii care au frunze indentate, lobate. Capacele ghinzii acoperă până la doar un sfert din nuca rotundă.
Stejarul alb
Stejarii albi sunt arbori de umbră longevivi care cresc până la 18-46 de metri înălțime. Frunzele au lobi rotunzi, uneori adânc indentați și sunt verde-cenușii și cei mai largi spre capăt. Capacele ghinzii sunt gri deschis și închid doar un sfert din nuca oblongă maro deschis. Se găsesc din Quebec, Ontario, Minnesota și Maine până în Texas și Florida.
Stejarul salcie
Frunzele de stejar salcie nu arată ca ceea ce v-ați imagina a fi frunze „tipice” de stejar. Sunt subțiri și drepte și au doar 2,5 cm lățime, fără lobi. Arborii cresc până la 43 de metri înălțime și se găsesc lângă râuri, în principal în Sudul Adânc. Ghindele de culoare închisă au dungi slabe.
