Stejarul imponent este cu adevărat un arbore remarcabil. Stejarii au susținut omenirea de peste 6.000 de ani. Stejarii au fost adesea considerați generoși, ospitalieri, erudiți, harnici și longevivi.
De la Vancouver la Caracas, de la Miami la Dublin, de la Lisabona la Jakarta și de la Seul la Tokyo există aproximativ 425 de specii de stejari. Linia lor genealogică datează de acum 65 de milioane de ani. Sunt genetic bogați și un gen incredibil de flexibil, supraviețuind cataclismelor geologice și multor schimbări climatice.
Un arbore rezistent
Stejarii pot tolera focul, atacurile repetate ale infestărilor cu insecte și perioadele prelungite de secetă. Și unii stejari pot trăi mult peste 1.000 de ani. De-a lungul vieții unui stejar mediu, acesta va produce peste trei milioane de ghinde — semințele sale. Un arbore matur va susține peste 500 de milioane de vârfuri de rădăcini vii.
Unii stejari sunt foioși, în timp ce alții sunt veșnic verzi. Se bazează pe vânt, nu pe insecte sau păsări pentru a-și răspândi polenul, ceea ce este o caracteristică antică mai comună coniferelor decât angiospermelor.
Stejarii și gaițele s-au evoluat împreună. Aceste păsări depind de ghinde ca sursă de hrană. Ele le ascund în toată pădurea. Stejarii depind de gaițe pentru a răspândi semințele. Ghindele care nu sunt mâncate devin în cele din urmă copaci.
Un stejar matur poate crește până la 37 de metri înălțime, susținând o coroană de 37 de metri lățime și oferind habitat pentru peste 5.000 de specii de plante, animale, insecte, ciuperci și bacterii. Aceasta include 40 de specii de viespi — cinipine — care creează creșteri sau gale de mărimea unei mingi de ping-pong pe ramurile stejarului. Aceste viespi au fost asociate cu stejarii în ultimii 30 de milioane de ani.
Cu șase mii de ani în urmă, silvicultorii au descoperit că atunci când stejarul este tăiat, sistemul său radicular răspunde prin crearea a patru sau uneori șase copaci noi de la baza buturugii tăiate. Această formă de regenerare naturală se numește drajonare. La fiecare cinci până la 25 de ani, aceasta produce o nouă recoltă de arbori.
Manualul fondator de silvicultură „Sylva” a fost scris de John Evelyn în 1664 și se concentrează pe stejari. Esențial, silvicultorii au fost instruiți să fie în ton cu sănătatea și forma copacilor, la fel cum este un medic cu cea a corpului uman.
De mii de ani, oamenii și culturile au depins de stejari și de ghindele lor ca sursă principală de hrană. În Tunisia, stejarul înseamnă „arbore purtător de hrană”. Oamenii din Irak până în Coreea și indigenii din California au cules ghinde, le-au înmuiat, le-au zdrobit și au făcut prăjituri sau supe. Un stejar alb matur poate produce 137-227 kg de ghinde pe an. Înregistrările din începutul secolului al XX-lea arată că irakienii consumau peste 30 de tone din această prăjitură în fiecare an.
De la drumuri la cerneală
Ființele umane au învățat din pădurile din jurul lor. Pădurile de stejari au produs drumuri, rame, uși, palisade, butoaie, sicrie, balamale, bărci, materiale de tăbăcărie și cerneală.
Focul a făcut posibilă civilizația umană. Cărbunele — bucăți de carbon aproape pur — a fost combustibilul care a pus capăt Epocii de Piatră, permițând topirea bronzului găsit în fier. În comparație cu lemnul, cărbunele este fără fum, arde mai eficient și arde mai tare. A fost nevoie, totuși, de 3,6 kg de stejar pentru a face 0,45 kg de cărbune, un raport de 8 la 1.
Rolul stejarului a fost esențial în construcția de bărci. Vikingii și navele lor lungi legendare au fost cele mai fine și elegante ambarcațiuni create vreodată. Fie că navigau sau vâsleau, aceste bărci care transportau 40 de tone au reușit să ajungă pe țărmuri străine neanunțate.
Mai târziu, țările din Europa de Vest au construit bărci uriașe din stejar, cântărind echivalentul unei case de lemn cu 40 de camere. Puteau transporta 397 de tone de marfă. Aceste bărci necesitau lemn de la cel puțin 25 de hectare de păduri mature de stejari.
Uitați-vă la acest acoperiș
Cea mai mare operă de artă din Evul Mediu European a fost cantitatea de 594 de tone de stejar care a încadrat acoperișul Westminster Hall. Arhitecții, inginerii și cercetătorii se miră de utilizarea de îmbinări, îmbinări înclinate și îmbinări de tip „coadă de rândunică” în stâlpi, grinzi și arcade create de Hugh Herland pentru regele Richard al II-lea în 1397.
Cerneala derivată din galele de stejar a fost folosită de Leonardo da Vinci în caietele sale, de Bach în partiturile sale și de van Gogh în desenele sale.
Astăzi, stejarul este folosit de omenire pentru mobilier, pardoseli, structuri din lemn și coșuri, iar vârful fiecărei navete spațiale este acoperit cu plută, de la scoarța stejarului de plută, deoarece oferă o protecție fără egal la căldură pentru reintrarea navetei în atmosfera Pământului.
Complimentul „ai o inimă de stejar” este un omagiu splendid acestui gen superb de arbori.
