Everglades-ul a apărut pentru prima dată în sudul Floridei acum aproximativ 5.000 de ani, după ce ultima eră glaciară s-a încheiat. Peninsula, odată aridă, a devenit o mlaștină abundentă, unde un „râu de iarbă” fără formă curgea pe o lățime de 96 km, iar incendiile sezoniere mistuiau peisajul. Liliecii și veverițele zburătoare se învârteau deasupra, panterele și aligatorii se plimbau prin iarba de sawgrass, iar stolurile de păsări erau atât de mari încât întunecau cerul.
Viața a prosperat acolo până la începutul anilor 1900, când o nouă cale ferată a adus o creștere demografică explozivă la granița ecosistemului. Echipele de muncitori au început să dreneze și să devieze cursul său vast de apă către ferme și orașe, cucerind, involuntar sau indiferent, singura zonă umedă subtropicală din America de Nord. Unii, la vremea respectivă, chiar se bucurau de idee — Napoleon Bonaparte Broward a câștigat cursa pentru funcția de guvernator în 1904 cu o promisune de a „drena acea mlaștină abominabilă, bântuită de boli”.
Câteva decenii mai târziu, mai mult de jumătate din ecosistem dispăruse. Colțul său sud-vestic rămas era dependent de canale artificiale pentru a supraviețui, deoarece construcțiile din amonte blocaseră sistemul natural de drenaj al peninsulei. Populațiile de animale sălbatice au scăzut drastic. Solul de turbă expus s-a ars sub soarele Floridei. Everglades-ul era, și încă este, pe oxigen.
Guvernatorul Charlie Crist a inundat mlaștina cu optimism în 2008, când s-a angajat să cumpere și să restaureze 73000 de hectare de foste terenuri Everglades de la U.S. Sugar. De atunci, recesiunea a redus de două ori achiziția, ultima dată la jumătate din dimensiunea inițială (și o treime din cost). Mulți ecologiști încă aclamă — este, la urma urmei, cea mai mare înțelegere de conservare a terenurilor din istoria statului —, dar acest lucru singur nu poate reînvia gloria anterioară a zonei umede. Iată trei dintre problemele majore care încă afectează Everglades-ul, conform U.S. Geological Survey, Fish and Wildlife Service și National Park Service:
Sursa și nivelurile apei
Everglades-ul original era alimentat de un bazin de drenaj gigantic care se întindea de la actualul Orlando până la Keys. Alimentat de ploile de vară, apa curgea spre sud în Lacul Okeechobee, al doilea cel mai mare lac din SUA. În loc să iasă din Okeechobee ca un râu normal, apa pur și simplu se revărsa peste malurile sale sudice, formând o peliculă care pompa viață în întreg Everglades-ul. După ce această inundație de apă dulce se golea în Golful Florida, aceasta se evapora și se revărsa din nou sub formă de furtuni puternice caracteristice sudului Floridei, repetând ciclul.
Când lucrările hidraulice din secolul al XX-lea au redus debitul de apă din Everglades, a avut un efect de undă (sau, mai exact, o lipsă de efect de undă) în întreg bazinul zonei umede. Multe animale cu cicluri reproductive legate de inundațiile sezoniere nu au reușit să se împerecheze. Vegetația s-a uscat în absența inundațiilor de vară, alimentând o serie de incendii deosebit de severe în anii 1940. Între timp, debitul redus de apă dulce în Golful Florida, care în mod normal respingea apa de mare, a permis brusc acesteia să invadeze Everglades-ul. Această intruziune de apă sărată a afectat apa potabilă și a contribuit la răspândirea pădurilor de mangrove de coastă spre interior.
Proiectele majore de inginerie din anii 1950 și ’60 au restabilit un anumit debit de apă dincolo de drumuri și alte infrastructuri. Un nou sistem de canale de drenaj a permis apei dulci să resatureze preriile de sawgrass și a împins apa sărată înapoi în mare. Dar debitul din Lacul Okeechobee este încă cu câțiva metri mai jos decât nivelurile istorice, iar unii conservatori spun că este nevoie de un „skyway” ridicat pentru a înlocui secțiunea Tamiami Trail care traversează Shark River Slough, una dintre căile navigabile cele mai importante ale ecosistemului.
Viața animalelor
Vânătoarea și distrugerea habitatelor sunt principalele amenințări ale omului asupra faunei sălbatice din Everglades. Primii exploratori au raportat că au împușcat sute de păsări de vad, cum ar fi stârcii, flamingo și berzele, ale căror pene erau folosite în pălării și alte haine pentru femei; populațiile locale de păsări de vad au scăzut de atunci cu 80 la sută față de nivelurile din anii 1930. Everglades-ul găzduiește o varietate de păsări pe cale de dispariție și vulnerabile, cum ar fi stârcul de lemn și șoimul melcilor, dar numărul total de specii de păsări de acolo este mai mare de 360 și crește, potrivit Parcului Național.
Poate că cel mai persecutat dintre toate animalele din Everglades este pantera din Florida. Oamenii au asediat felinele mari timp de decenii pentru a face loc trestiei de zahăr, iar până în 1995 au mai rămas doar 20-30 de pantere sălbatice din Florida. Managerii faunei sălbatice au adus opt femele de cougar din Texas pentru a consolida numărul și diversitatea genetică, un plan care le-a triplat numărul în 10 ani. Cu toate acestea, rămâne o singură populație sălbatică de 80-100 de pantere adulte, iar orice nouă invazie a oamenilor în habitatul lor crește șansele de probleme.
Aligatorul american iconic aproape a cedat în fața pierderii habitatului și a vânătorii în urmă cu câteva decenii. Dar după ce a primit protecție federală în 1967, inclusiv o interdicție a vânătorii, și-a recâștigat părți din aria sa anterioară. Douăzeci de ani mai târziu, Serviciul pentru Pești și Animale Sălbatice a declarat specia complet recuperată și a eliminat-o de pe listă. Dar deoarece aligatorii americani seamănă cu și trăiesc printre crocodilii americani pe cale de dispariție — singurul loc de pe Pământ unde coexistă aligatorii și crocodilii — FWS îi protejează încă în cadrul unei clasificări numită „pe cale de dispariție datorită similitudinii aspectului”.
O specie care nu pare să se fi luptat niciodată în Everglades este pythonul birmanez, un șarpe mare constrictor care a început să apară în anii 1990, cel mai probabil eliberat după ce și-a pierdut atracția ca animal de companie. Pythonii se reproduc acum în sălbăticie și se pot răspândi până la Keys. Fiind un carnivor mare, aceștia sunt deosebit de deranjanți, dar există și multe alte specii invazive de plante și animale care se infiltrează în Everglades, inclusiv piperul brazilian, o plantă ornamentală responsabilă pentru „gaura din gogoașă” a parcului național.
Prăbușirea turbării
Marjory Stoneman Douglas, o pionieră a conservării Everglades-ului, a descris vârful sudic al Floridei ca fiind „o lingură lungă și ascuțită”, ca o polonică de apă dulce care se află chiar deasupra suprafeței unei bălți de apă sărată. Marginea acelei linguri este un deal de calcar cu lățimea de 8 până la 24 km — tot ceea ce separă Everglades-ul de ocean.
Fundul de rocă de calcar al linguriței a adunat straturi de turbă de-a lungul anilor, pe măsură ce apa care curgea lăsa în urmă resturi organice. Drenarea mlaștinii a lăsat câmpuri din acest material organic umed și negru. Traseele din sudul Lacului Okeechobee au fost desemnate ca o „Zonă Agricolă Everglades”, unde trestia de zahăr a fost cultivată de zeci de ani de atunci, în ciuda avertismentelor oamenilor de știință că turba dispare. Aici guvernatorul Crist încearcă să cumpere terenuri pentru restaurare.
Turba este protejată de anumite microbi în apa zonei umede cu conținut scăzut de oxigen, dar se descompune treptat, se usucă și se duce cu vântul atunci când este expusă la aer. Această clădire de la Stația de Cercetare Experimentală Everglades a fost construită inițial la nivelul solului, iar scările au trebuit extinse în jos pe măsură ce solul s-a uscat. Deoarece roca de calcar stă la baza întregului bazin, nu va mai rămâne sol atunci când turba va dispărea în cele din urmă — ceea ce înseamnă că agricultura din Everglades se va prăbuși probabil, posibil cu speciile naturale aproape în spatele ei.
Apoi, pentru a împrumuta o frază de la fostul guvernator Broward, ar fi un loc deosebit de abominabil.
