Când majoritatea oamenilor se gândesc la președintele Richard Nixon, termenul „ecologist” nu este cuvântul care le vine imediat în minte. Al 37-lea președinte, care și-a dat demisia din funcție în 1973 după scandalul Watergate, a lăsat o moștenire ecologică surprinzător de puternică, oferind națiunii noastre o nouă legislație care guvernează protecția aerului, apei și a sălbăticiei.
Motivațiile sale ar fi putut fi pur politice (a spus odată că ecologiștii voiau să trăiască ca „o grămadă de animale blestemate”), dar administrația sa a făcut multe lucruri bune pentru natură. Iată șase lucruri grozave pe care Richard Nixon le-a făcut pentru mediu.
pur politice„o grămadă de animale blestemate”
Legea națională a politicii de mediu din 1969
Aceasta a fost una dintre primele legi care au stabilit cadrul legislativ pentru protejarea mediului și a realizat trei obiective importante:
• A conturat, pentru prima dată, o declarație oficială a politicilor și obiectivelor de mediu naționale.
• A impus agențiilor federale să pregătească și să prezinte declarații de impact asupra mediului pentru majoritatea programelor finanțate de la nivel federal.
• A creat Consiliul Prezidențial pentru Mediu în cadrul biroului executiv.
Președintele Nixon a semnat Legea Națională a Politicii de Mediu din 1969 la 1 ianuarie 1970.
Crearea EPA în 1970
Agenția pentru Protecția Mediului a fost înființată în decembrie 1970, după ce președintele Nixon a prezentat Congresului un plan care solicita crearea agenției. Înainte de crearea EPA, națiunea noastră nu avea nicio autoritate centrală care să supravegheze protecția mediului. EPA scrie și aplică regulile care guvernează mediul și este condusă în prezent de administratorul Lisa Jackson.
Extinderea legii aerului curat din 1970
Extinderea Legii Aerului Curat, scrisă de senatorul din Maine, Edmund Muskie, și semnată în lege de președintele Nixon la 31 decembrie 1970, a fost, fără îndoială, cel mai important proiect de lege privind controlul poluării aerului din istoria Americii. A impus noii agenții de protecție a mediului să creeze și să aplice reglementări pentru a proteja oamenii de poluarea aerului cunoscută a fi periculoasă – vizând în special dioxidul de sulf, dioxidul de azot, particulele, monoxidul de carbon, ozonul și plumbul.
Legea de protecție a mamiferelor marine din 1972
Acest act a fost un alt proiect de lege al „primului” – a fost primul care a protejat mamiferele marine, cum ar fi delfinii, balenele, focile, morsele, lamantinii, vidrele de mare și urșii polari. În plus:
• A acordat autorității guvernamentale puterea de a reduce victimele în rândul mamiferelor marine.
• A creat linii directoare pentru expunerea publică a mamiferelor marine capturate, protejând în special delfinii din Pacificul tropical estic de răniri și moarte din cauza pescarilor.
• A reglementat importul și exportul de mamifere marine.
• A instituit un sistem care permite vânătorilor indigeni din Alaska să omoare balene și alte mamifere marine.
Președintele Nixon a semnat Legea de Protecție a Mamiferelor Marine la 21 octombrie 1972. Câteva zile mai târziu, Nixon și-a adăugat semnătura la Legea de Protecție Marină, Cercetare și Sanctuare. Legea, cunoscută și sub numele de Legea privind deversările în ocean, reglementează deversarea în ocean a oricărui lucru care ar putea provoca daune oamenilor sau mediului marin.
Legea apei potabile sigure din 1974
Legea Apei Potabile Sigure – care a fost propusă de Nixon și adoptată de Congres în 1974, dar semnată efectiv de președintele Gerald Ford – a fost un punct de cotitură în efortul de a proteja lacurile, râurile, râurile, zonele umede și alte corpuri de apă ale națiunii. Legea impune acțiuni pentru a proteja apa potabilă și sursele sale, inclusiv rezervoarele, izvoarele și puțurile de apă subterană.
Legea speciilor pe cale de dispariție din 1973
Președintele Nixon a semnat Legea Speciilor Pe Cale de Dispariție la 28 decembrie 1973. A fost creată pentru a proteja speciile în pericol de dispariție ca urmare a activității umane. Președintele Nixon a cerut Congresului să consolideze legile existente de conservare, iar aceștia au răspuns prin elaborarea unei legi care acordă agențiilor guvernamentale puteri largi pentru a salva și a proteja speciile care alunecă spre dispariție. Legea a creat lista speciilor pe cale de dispariție și a fost numită „Magna Carta a mișcării de mediu” de către istoricul Kevin Starr.
