Victor Hugo a scris în „Mizerabilii” că „istoria oamenilor se reflectă în istoria canalizării”… Canalizarea este conștiința orașului. Totul converge acolo și se confruntă cu totul altceva.”
Nu s-a schimbat prea mult de pe vremea lui Victor Hugo. De fapt, s-ar putea spune că industria de dezvoltare nord-americană este construită pe… deșeuri. Practic, fie ai o dezvoltare cu densitate ultra-scăzută bazată pe sisteme septice individuale, fie ai o dezvoltare condusă de sistemul de canalizare – responsabilitatea municipală de a colecta deșeurile și de a le procesa și a scăpa de ele. Dar am avut toalete în casele noastre doar de aproximativ o sută de ani, și am avut orașe în America de Nord de mai mult timp decât atât. Cum s-a dezvoltat acest sistem extravagant de risipitor, cum ne leagă și cum putem rezolva această problemă?
Această serie va analiza cum am ajuns la băile pe care le avem, ce este greșit la ele și ce trebuie să facem pentru a le remedia.
Istoria deșeurilor umane
Deșeurile umane erau considerate cândva o marfă valoroasă. Urina era folosită pentru tăbăcirea pieilor și la fabricarea salpetrului, un component important al pulberii de pușcă. „Oamenii de la stâlpi” o colectau în butoaie, transportate pe un stâlp. Era o industrie surprinzător de competitivă; Jurnalistul John Evelyn a scris:
„Sapă în porumbarele de porumbei când porumbeii cuibăresc, aruncă podelele de malț când malțul este verde, în dormitoare, în camerele bolnavilor, fără să cruțe nici măcar femeile la patul de moarte, ba chiar în casa lui Dumnezeu, Biserica.”
Valoarea deșeurilor nocturne
Deșeurile nocturne erau o altă poveste; era mai mult decât aveau nevoie fermele englezești, care aveau o aprovizionare din apropiere de la animale și cai. Nu puteai da cu nimic deșeurile astea. Contrar unor surse care spun că era folosit la ferme, Alan McFarlane scrie despre neutilizarea deșeurilor nocturne în Anglia:
Deșeurile solide erau ridicate de fermierii de gong, care erau bine plătiți pentru a le scoate din gropile de gunoi; în secolul al XV-lea, aceștia percepeau doi șilingi pe tonă. Adesea le aruncau în Tamisa (de pe debarcaderul numit sugestiv Dung Pier) sau le transportau cu barca, unde o parte erau folosite pentru agricultură, iar restul erau doar stivuite în mormane. (Un morman cunoscut sub numele de Mount Pleasant acoperea 7,5 acri – aproximativ 3 hectare) În Europa continentală, lucrurile erau puțin mai bine gestionate; Kris De Decker scrie despre sistemele de gestionare a deșeurilor europene, în general dezordonate:
În alte țări, afacerea era sofisticată și competitivă. În Japonia, valoarea deșeurilor tale nocturne varia în funcție de avere; oamenii bogați aveau diete mai bune și făceau îngrășăminte de calitate superioară. Cu tehnicile lor agricole mai intensive și mai puține animale de fermă, aveau nevoie de multe deșeuri. Susan Haney scrie în Sanitația urbană în Japonia preindustrială:
De fapt, oamenii chiar le furau.
Beneficiile separării deșeurilor de sursa de apă
În China, se spunea „Prețuiește deșeurile nocturne ca și cum ar fi aur.” Kris De Decker scrie:
Sistemul a funcționat; în special în Japonia, sistemul de alimentare cu apă și de gestionare a deșeurilor a fost menținut departe unul de celălalt, iar japonezii rar au avut epidemii de tifoid sau holeră. Nu același lucru s-a întâmplat în Anglia, unde deșeurile continuau să se acumuleze în gropile de gunoi (și să se scurga) și epidemiile de holeră ucideau mii de oameni. Sistemul nu funcționa deloc.
Urmează: Cum o pompă a schimbat totul.
