Deși mișcarea de conservare avea rădăcini europene, mulți observatori susțin că Statele Unite au apărut ca lider mondial în domeniul ecologismului.
Dacă America, într-adevăr, merită creditul pentru conducerea mișcării verzi, ce a făcut Statele Unite un astfel de creuzet pentru ecologism? Parțial se datorează imigranților care au venit pe continentul nord-american în epoca colonială și parțial datorită frumuseții naturale a pământului pe care l-au găsit atunci când au traversat Atlanticul.
Primii ani ai mișcării verzi
America, desigur, nu a inventat mișcarea verde mai mult decât a inventat copacii. Principiile de bază ale gestionării forestiere sustenabile, de exemplu, erau cunoscute în toată Europa (în special Germania, Franța și Anglia) încă din Evul Mediu. Comunitățile agricole din Asia au practicat conservarea solului prin cultivarea pe terase și alte practici agricole sustenabile.
Scriitorul englez Thomas Malthus, în celebra sa lucrare „Un eseu asupra principiului populației”, a alarmat o mare parte a Europei din secolul al XVIII-lea, propunând că o creștere a populației umane peste limite sustenabile ar duce la o scădere catastrofală a populației din cauza foametei și/sau bolilor. Scrierile lui Malthus vor influența o mare parte din alarma legată de „explozia demografică” aproximativ 200 de ani mai târziu.
Dar a fost după colonizarea Americii de către europeni că scriitorii și filozofii au fost printre primii care au propus că sălbăticia are o valoare intrinsecă dincolo de utilitatea sa pentru oameni. În timp ce pescăriile, terenurile de vânătoare și rezervele de cherestea erau importante pentru civilizație, vizionari precum Ralph Waldo Emerson și Henry David Thoreau au propus că „în sălbăticie este conservarea lumii” (Thoreau). Credința lor că natura posedă un element spiritual care transcende utilitatea umană le-a dat acestor oameni și adepților lor eticheta de „transcendentalism”.
Mișcarea Verde și revoluția industrială
Transcendentalismul de la începutul anilor 1800 și celebrarea lumii naturale au venit chiar la timp pentru a fi călcate în picioare de distrugerile Revoluției Industriale. Pe măsură ce pădurile dispăreau sub securea baronilor nechibzuiți ai lemnului, cărbunele a devenit o sursă populară de energie. Utilizarea necontrolată a cărbunelui în case și fabrici a dus la o poluare teribilă a aerului în orașe precum Londra, Philadelphia și Paris.
În anii 1850, un escroc de carnaval pe nume George Gale a auzit de un arbore de sequoia uriaș din California, care avea peste 600 de ani când s-a născut Iisus. După ce a văzut arborele magnific, supranumit „Mama Pădurii”, Gale a angajat oameni pentru a tăia arborele, astfel încât scoarța acestuia să poată fi expusă în spectacolul său.
Reacția la cascadorie lui Gale, totuși, a fost rapidă și urâtă: „După părerea noastră, pare o idee crudă, o profanare perfectă, să tai un copac atât de splendid… ce l-ar fi putut poseda pe vreun muritor să se lanseze într-o astfel de speculație cu acest munte de lemn?”, a scris un editor.
Conștientizarea crescândă a faptului că industria umană ștergea sălbăticia irecuperabilă – și punea în pericol sănătatea umană – a dus la primele eforturi de gestionare a resurselor naturale. În 1872, a fost creat Parcul Național Yellowstone, primul dintr-o serie de parcuri naționale din Statele Unite.
Mișcarea de conservare prinde rădăcini
Pe măsură ce Revoluția Industrială a continuat să provoace haos în sălbăticie, un cor tot mai mare de voci a tras semnale de alarmă. Printre ei s-au numărat John Muir, un poet vizionar al Vestului American și al frumuseții sale spectaculoase, și Theodore Roosevelt, un reformator avid pe care Muir l-a convins să rezerve vaste întinderi de sălbăticie pentru conservare.
Alți oameni, totuși, au avut idei diferite despre valoarea sălbăticiei. Gifford Pinchot, care a studiat silvicultura în Europa și a devenit un susținător al silviculturii gestionate, a fost odată un aliat al lui Muir și al altora din mișcarea de conservare. Pe măsură ce Pinchot a continuat să negocieze tăierea copacilor din pădurile virgine cu baronii influenți ai lemnului, totuși, a căzut în dizgrație cu cei care credeau în importanța conservării naturii, indiferent de utilizările sale comerciale.
Muir a fost printre cei care au criticat gestionarea zonelor sălbatice de către Pinchot, iar interesul lui Muir pentru conservare, spre deosebire de conservare, a dat naștere la ceea ce poate fi cea mai mare moștenire a lui Muir. În 1892, Muir și alții au creat Sierra Club, pentru a „face ceva pentru sălbăticie și a face munții fericiți”.
Începe mișcarea verde modernă
În secolul al XX-lea, mișcarea de conservare a fost umbrită de evenimente precum Marea Depresiune și cele două războaie mondiale. Abia după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial – și transformarea rapidă a Americii de Nord dintr-o societate agricolă într-una industrială era în curs de desfășurare – a început mișcarea ecologistă modernă.
Industrializarea postbelică a Americii a progresat într-un ritm amețitor. Rezultatele, deși uimitoare prin amploarea lor, au alarmat pe mulți prin haosul pe care l-au provocat. Reziduurile radioactive din testele atomice, poluarea aerului cauzată de milioane de mașini și fabrici care aruncau substanțe chimice în atmosferă, distrugerea râurilor și lacurilor odată virgine (cum ar fi râul Cuyahoga din Ohio, care a luat faimos foc din cauza poluării) și dispariția terenurilor agricole și a pădurilor sub dezvoltările suburbane au fost o preocupare pentru mulți cetățeni.
În acest haos a pășit o femeie științifică și autoare liniștită și studiosă. Rachel Carson, în 1962, a publicat o lucrare devastatoare împotriva utilizării nechibzuite a pesticidelor care au distrus populațiile de păsări, insecte și alte animale. Cartea, acum clasică, a dat voce a milioane de americani care și-au văzut bogata moștenire naturală dispărând chiar în fața ochilor.
După publicarea lucrării „Primavara tăcută” și a unor cărți precum „Bomba populației” de Paul Ehrlich, președinții democrați John F. Kennedy și Lyndon Johnson s-au alăturat multor alți politicieni adăugând protecția mediului în platformele lor. Chiar și republicanul Richard Nixon a făcut progrese considerabile în direcția încorporării conștientizării de mediu în administrația sa. Nixon nu numai că a creat Agenția pentru Protecția Mediului (EPA), dar a semnat și Legea Națională a Politicii de Mediu, sau NEPA, care a necesitat evaluări de impact asupra mediului pentru toate proiectele federale la scară largă.
Și în Ajunul Crăciunului din 1968, astronautul NASA William Anders, în timp ce orbita luna cu misiunea Apollo 8, a făcut o fotografie pe care mulți oameni o atribuie faptului că a oferit o bază pentru mișcarea verde modernă. Fotografia sa arată o mică planetă albastră, Pământul, care se zărește deasupra orizontului Lunii. (Vezi mai sus.) Imaginea unei planete mici, singură într-un vast ocean de spațiu, a arătat miliarde de oameni fragilitatea planetei noastre și importanța conservării și protejării Pământului.
Mișcarea de mediu și Ziua Pământului
Inspirat de protestele și „cursurile” care aveau loc în întreaga lume în anii 1960, senatorul Gaylord Nelson a propus în 1969 să existe o demonstrație națională la nivelul bazei în favoarea mediului. În cuvintele lui Nelson, „Răspunsul a fost electric. A decolat ca un uragan.” Astfel s-a născut evenimentul cunoscut astăzi sub numele de Ziua Pământului.
Pe 22 aprilie 1970, a avut loc prima celebrare a Zilei Pământului într-o zi glorioasă de primăvară, iar evenimentul a fost un succes extraordinar. Milioane de americani de pe coastă la coastă au participat la parade, concerte, discursuri și târguri dedicate conservării moștenirii naturale a Statelor Unite și a întregii lumi.
Într-un discurs din acea zi, Nelson a declarat: „Scopul nostru este un mediu de decență, calitate și respect reciproc pentru toate celelalte ființe umane și pentru toate ființele vii.” Ziua Pământului este sărbătorită acum în întreaga lume și a devenit o piatră de temelie ecologică pentru două generații de eco-activiști.
Mișcarea de mediu se solidifică
În lunile și anii de după prima Ziua Pământului și crearea EPA, mișcarea verde și conștientizarea de mediu au fost consolidate în instituții private și publice din întreaga lume. Legislația de mediu de referință, cum ar fi Legea Apelor Pure, Legea Federală a Pesticidului, Legea Aerului Curat, Legea Speciilor Pe Cale de Dispariție și Legea Sentierelor Naționale Pitorești, au fost promulgate. Aceste acte federale s-au alăturat multor alte programe la nivel de stat și local pentru a proteja mediul.
Dar toate instituțiile au detractors, iar mișcarea ecologistă nu face excepție. Pe măsură ce legislația de mediu a început să fie implementată la nivel național, mulți din comunitatea de afaceri au constatat că legislația de mediu avea un impact negativ asupra profitabilității industriei miniere, forestiere, pescărești, manufacturiere și a altor industrii extractive și poluante.
În 1980, când republicanul Ronald Reagan a fost ales președinte, a început dezmembrarea garanțiilor de mediu. Prin numirea unor cruciați anti-ecologici precum secretarul de interne James Watt și administratorul EPA Anne Gorsuch în funcție, Reagan și întregul Partid Republican și-au semnalat disprețul față de mișcarea verde.
Succesul lor a fost limitat, totuși, iar atât Watt, cât și Gorsuch au fost atât de antipatici – chiar și de către membrii propriului partid – încât au fost înlăturați din funcție după ce au servit câteva luni. Dar liniile de luptă fuseseră trasate, iar comunitatea de afaceri și Partidul Republican rămân vehement împotriva protecțiilor de mediu care definesc o mare parte din mișcarea verde.
Mișcarea Verde astăzi: Știință vs. Spiritualism
Ca multe mișcări sociale și politice, mișcarea verde a fost consolidată și îmbunătățită de forțele care se opun acesteia. După ce James Watt a fost numit să conducă Departamentul de Interne, de exemplu, numărul membrilor Sierra Club a crescut de la 183.000 la 245.000 în doar 12 luni.
Astăzi, mișcarea verde este din nou definită și galvanizată de stăpânirea sa asupra unor probleme precum încălzirea globală și schimbările climatice, conservarea zonelor umede, conducta Keystone, proliferarea nucleară, fracturarea hidraulică sau „fracturarea”, epuizarea pescăriilor, extincția speciilor și alte preocupări importante de mediu.
Ceea ce distinge mișcarea verde de astăzi de mișcarea de conservare anterioară este accentul său pe știință și cercetare. Vorbind pe tonuri spirituale și folosind metafore religioase, primii ecologiști precum Muir și Thoreau au celebrat natura pentru impactul său profund asupra emoțiilor omului și asupra sufletelor noastre. Când Valea Hetch Hetchy din California a fost amenințată de un baraj, Muir a exclamat: „Baraj Hetch Hetchy! Tot atât de bine construiți rezervoare de apă pentru catedralele și bisericile oamenilor, pentru că niciun templu mai sfânt nu a fost niciodată consacrat de inima omului.”
Acum, totuși, este mult mai probabil să apelăm la date științifice și cercetări empirice pentru a susține argumentele în favoarea conservării sălbăticiei sau împotriva industriilor poluante. Politicienii citează lucrările cercetătorilor polari și utilizează modele climatice computerizate pentru a combate încălzirea globală, iar cercetătorii medicali se bazează pe statistici de sănătate publică pentru a argumenta împotriva poluării cu mercur. Cu toate acestea, succesul sau eșecul acestor argumente depinde încă de viziunea, pasiunea și angajamentul oamenilor care alcătuiesc mișcarea verde.
