Salcia de sare este unul dintre numele comune pentru un arbore invaziv, non-nativ, care se răspândește rapid prin regiunea intermontană a vestului Statelor Unite, prin Canioanele Râului Colorado, Marele Bazin, California și Texas. Alte nume comune includ tamarix și cedru de sare.
Tamarixul degradează cele mai rare habitate din deșertul de sud-vest – zonele umede. Salcia de sare invadează izvoarele, șanțurile și malurile râurilor. Arborele a acoperit peste 404.686 hectare din prețioasa resursă ripariana vestică.
Rata de creștere rapidă
În condiții bune, tamarixul oportunist poate crește cu 2.74 până la 3.66 metri într-un singur sezon. În condiții de secetă, salcia de sare supraviețuiește prin căderea frunzelor. Această capacitate de a supraviețui în condiții dure de deșert a oferit arborelui un avantaj față de speciile native mai dorite și a provocat un declin brusc al populațiilor de plop.
Capacitatea de regenerare
Plantele mature pot supraviețui inundațiilor timp de până la 70 de zile și pot coloniza rapid zonele umede datorită disponibilității constante a semințelor. Abilitatea plantei de a exploata condițiile favorabile de germinare pe o perioadă lungă de timp conferă salciei de sare un avantaj considerabil față de speciile ripariane native.
Habitat
Tamarixul matur se poate regenera vegetativ după incendiu, inundații sau tratament cu erbicide și se poate adapta la variații mari ale condițiilor solului. Salcia de sare va crește la altitudini de până la 1.646 metri și preferă solurile saline. Acestea ocupă de obicei situri cu umiditate intermediară, pânze freatice ridicate și eroziune minimă.
Impacturi negative
Impacturile directe grave ale salciei de sare sunt numeroase. Acest arbore invaziv preia acum controlul și deplasează plantele native, în special plopul, folosind avantajul său de creștere agresivă în zonele unde comunitățile native naturale au fost deteriorate de incendii, inundații sau alte perturbări. S-a dovedit că plantele native sunt mai valoroase în reținerea umidității în zonele umede decât tamarixul. Pierderea acestor specii native în favoarea tamarixului duce în cele din urmă la o pierdere netă de apă.
Un consumator mare de apă
Tamarixul are o rată de evapotranspirație extrem de rapidă. Există temeri că această pierdere rapidă de umiditate ar putea cauza o epuizare gravă a apelor subterane. Există, de asemenea, o depunere crescută de sedimente în cursurile de apă infestate cu tamarix, ceea ce provoacă un blocaj. Aceste depozite de sedimente încurajează aglomerări dense de creștere a salciei de sare, ceea ce ulterior promovează inundațiile în perioadele de ploi abundente.
Metode de control
Există, în esență, 4 metode de control al tamarixului – mecanic, biologic, prin competiție și chimic. Succesul complet al oricărui program de management depinde de integrarea tuturor metodelor.
Controlul mecanic, inclusiv smulgerea manuală, săparea, utilizarea cositoarelor de buruieni, topoarelor, macetelor, buldozerelor și focului, s-ar putea să nu fie cea mai eficientă metodă de îndepărtare a salciei de sare. Munca manuală nu este întotdeauna disponibilă și este costisitoare, cu excepția cazului în care este voluntară. Atunci când se utilizează echipamente grele, solul este adesea perturbat, cu consecințe care pot fi mai grave decât prezența plantei.
În multe situații, controlul cu erbicide este cea mai eficientă și eficace metodă de control pentru îndepărtarea tamarixului. Metoda chimică permite regenerarea și/sau repopularea speciilor native sau revegetarea cu specii native. Utilizarea erbicidelor poate fi specifică, selectivă și rapidă.
Insectele sunt investigate ca potențiali agenți de control biologic pentru salcia de sare. Două dintre acestea, o păduche făinoasă (Trabutina mannipara) și un gândac de frunze (Diorhabda elongata), au aprobare preliminară pentru eliberare. Există o anumită îngrijorare cu privire la posibilitatea ca, din cauza daunelor ecologice cauzate de tamarix, speciile de plante native să nu poată înlocui tamarixul dacă agenții de control biologic reușesc să-l elimine.
