Progresele tehnologice, combinate cu o criză climatică în escaladare, sugerează că este timpul să revizuim unele idei odinioară fanteziste.
Ori de câte ori vorbim despre eforturile The Ocean Cleanup de a aborda Marea Pată de Gunoi din Pacific, cineva va susține inevitabil că soluțiile „la capătul conductei” distrag atenția de la prevenirea poluării marine la sursă. Același lucru este valabil și pentru captura directă din aer a emisiilor de dioxid de carbon. Astfel de soluții tehnologice, susțin puriștii, sunt un pericol deoarece ne induc un fals sentiment de siguranță și deoarece deturnează resurse de la reducerea emisiilor în primul rând.
Și oamenii au dreptate – ar fi într-adevăr o nebunie să întârziem reducerea emisiilor în speranța că o tehnologie relativ netestată ar putea interveni în cele din urmă să ne salveze. Recent, însă, am observat o schimbare în conversația multor ecologiști. Ritmul rapid al crizei climatice în desfășurare ne forțează pe mulți dintre noi să acceptăm o realitate inconfortabilă: trebuie să reducem emisiile cât mai repede posibil ȘI trebuie să începem să ne gândim cum să eliminăm carbonul din atmosferă pe care l-am deversat deja.
Adevărat, o cantitate imensă din ceea ce există ar putea fi mai bine sechestrată prin reîmpădurire, protejarea și replantarea mangrovelor, cultivarea la scară largă a algelor marine și conservarea solului. Astfel de eforturi biologice nu numai că ar capta emisiile mai ieftin, dar ar oferi și beneficii colaterale masive în ceea ce privește inversarea pierderii biodiversității – o criză care este interconectată și la fel de serioasă ca și criza climatică în desfășurare.
Dar totuși, nu putem ignora nici captura directă din aer. Și Elizabeth Kolbert are un interviu fascinant la Yale Environment 360 cu Stephen Pacala, care a prezidat recent un comitet științific american privind tehnologiile de emisii negative. Există multe de analizat în discuția lor, dar punctul central este cel pe care îl menționez mai sus: nu mai avem luxul de a alege între a reduce emisiile sau a le captura mai târziu. În schimb, trebuie să ne dedicăm pe deplin ambelor. Vestea bună este, spune Pacala, că soluțiile sunt acum toate la îndemână:
Pacala spune că dezvoltările tehnologice în capturarea directă din aer reduc costurile într-un ritm atât de rapid încât am putea capta emisiile direct din atmosferă la un cost de aproximativ 100 de dolari pe tonă, sau aproximativ 0,26 dolari pe litru de benzină, în următorii zece ani. Asta este scump, desigur, comparativ cu economiile de emisii de la vehiculele electrice, eficiența energetică, energia eoliană și solară, sau reîmpădurire. Dar nu este astronomic. Și la fel cum energia eoliană și solară au redus costurile mult mai repede decât se aștepta cineva, Pacala se așteaptă să vadă o combinație de subvenții guvernamentale și dinamici de piață care să reducă și costurile pentru capturarea directă din aer.
O modalitate potențială de a face acest lucru ar fi combinarea capturii directe din aer cu tehnologiile de energie regenerabilă – abordarea intermitenței acesteia din urmă prin utilizarea energiei în exces pentru a o alimenta pe prima. Aceasta este ideea din spatele unui articol separat la Carbon Brief de Jan Wohland, Dr. Dirk Without și Dr. Carl-Friedrich Schleussner, care sugerează că amplasarea în comun a capturii de emisii și a energiei eoliene și solare la scară largă ar putea oferi o alternativă și/sau un complement la stocarea energiei. Când soarele strălucește sau vântul bate, dar nu există suficientă cerere de electricitate, astfel de instalații și-ar putea muta eforturile către captura directă din aer – curățând aerul de carbon până în momentul în care cererea crește din nou.
Toate acestea sunt destul de promițătoare, dar cu siguranță nu sunt un panaceu. Trebuie să oprim pomparea emisiilor în atmosferă ca o chestiune de urgență extremă. Pe măsură ce facem asta, însă, ar trebui să ne gândim și ce să facem cu emisiile care sunt deja acolo. Eu, personal, sunt încântat să văd progrese pe acest front.
