Autorul Todd Babin se întreabă de ce există această obsesie legată de bicicliști și căști. La fel mă întreb și eu.
Se pare că toată lumea are o părere despre căștile de bicicletă, adesea șoferii de mașini strigând pe geam: „Pune-ți o cască!” și jurnaliști leneși care, acoperind un accident în care cineva este strivit de o betonieră, transformă totuși discuția într-una despre căști. Am încetat să scriu despre această problemă acum câțiva ani, cândmama mea, răposată, a căzut și s-a lovit la cap. Acum cred că toată lumea ar trebui să poarte o cască, în special șoferii, care au cele mai multe leziuni la cap, și vârstnicii, care cad des. Mă gândesc la mama și acum port o cască de cele mai multe ori (pe bicicletă, nu când merg pe jos).
Tom Babin, un jurnalist și autor din Calgary care scrie despre biciclete, a realizat recent un videoclip despre ciclismul urban și nu a purtat cască, iar reacția a fost promptă: „Nu crezi că purtarea unei căști, cel puțin pentru videoclip, ar fi arătat un exemplu mult mai bun de ciclism responsabil?” Tom a răspuns cu una dintre cele mai atente și elocvente discuții pe această temă pe care le-am citit pe blogul său, Shifter.
Apoi, el intră cu adevărat în ciudățenia întregii probleme, în statisticile despre cine este ucis sau suferă leziuni la cap, și-și clatină capul fără cască.
Rebel Metropolis/via
Tom observă că această campanie de a convinge oamenii să poarte căști creează percepția că ciclismul este periculos și descurajează oamenii să folosească bicicleta. Probabil că el nu a citit încă noua cercetare a lui Tara Goddard, altfel ar observa că acesta este întru totul scopul; șoferii nu vor biciclete în calea lor și vor face tot posibilul pentru a face situația mai neplăcută, de la legi privind căștile la licențierea obligatorie.
Adevărata problemă aici este o bătălie pentru asfalt și cine îl controlează.
© Ron Sachs-Pool/Getty Images
Sigur, dacă cazi de pe bicicletă, e mai bine cu o cască. Dar Tom are dreptate: de ce să vizezi doar bicicliștii? Toată lumea ar fi mai bine să poarte o cască dacă ar cădea. Adică, serios, minerii de cărbune le poartă chiar și la Casa Albă. Ce ar putea să le cadă în cap acolo? Nimic, pentru că la Casa Albă, ele sunt simboluri. Au căpătat o semnificație mai mare decât funcția lor reală. Același lucru se poate spune și despre căștile de bicicletă.
Există anumite tipare pe care le citești iar și iar. „Șoferul a rămas la locul faptei” apare în fiecare articol de știri în care un pieton sau un biciclist este ucis de o mașină, pentru că asta înseamnă că șoferul nu a vrut și „a fost un accident”. Copilul „a țâșnit”. Când ai auzit vreodată verbul „a țâșni” când nu era într-o poveste despre o mașină care lovește un copil? Și, desigur, „ciclistul nu purta cască”, ceea ce le dă șoferilor permisiunea de a-i strivi sub roțile lor. Nu este vorba despre siguranță, ci despre semiotică.
Viața pe banda Fedex săptămâna trecută în Toronto/ Lloyd Alter/CC BY 2.0
Locuiesc într-un oraș cu o infrastructură ciclistă proastă, aproape fără benzi cu adevărat separate, iar puținele piste de biciclete pe care le avem au fost preluate de companiile de livrare. Oh, și șine de tramvai. Port o cască. Dar, așa cum conchide Tom: „Dacă mă vezi pe mine, sau pe oricine altcineva, mergând fără cască, tot ce cer este să te oprești înainte de a încerca să-i faci de rușine și să te gândești la adevăratele probleme legate de siguranța bicicletei care ne afectează pe toți.”
Am jurat că nu voi mai scrie niciodată despre căștile de bicicletă, dar Tom Babin a scris un articol atât de bun încât a trebuit. Citește totul pe Shifter.
