Cum putem să ne îndepărtăm de combustibilii fosili și să cheltuim miliarde pentru construirea de conducte pentru aceștia în același timp?
În America de Nord, se construiesc conducte de gaz într-un ritm frenetic. Conform North American Oil & Gas Pipelines, „Creșterea continuă a producției, combinată cu creșterea consumului, în special pentru gazele naturale, va impulsiona necesitatea unei capacități extinse de conducte pentru a furniza energie consumatorilor atât pe piețele interne, cât și pe cele de export.” Ei estimează cheltuieli de 417 miliarde de dolari SUA până în 2035.
Între timp, pe o altă planetă numită Irlanda, guvernul încearcă să gestioneze schimbările climatice prin interzicerea centralelor termice (cuptoare pentru încălzirea cu apă caldă) alimentate cu gaze naturale în termen de trei ani și „potențial prin începerea unui proces de eliminare treptată a sistemelor de încălzire cu combustibili fosili din toate locuințele în termen de șase ani”. Nu va fi ușor sau ieftin; conform raportului analizat de Irish Times,
Cum poate exista o deconectare atât de incredibilă? Cum poate o țară să renunțe la combustibilii fosili, iar alta să proiecteze conducte până în 2035? Cum putem fi atât de confuzi? De ce au votat canadienii și australienii pentru cei care amână prădător acțiunea climatică, în timp ce țările lor ard?
© Stephanie Keith/Getty Images
Sami Grover, emerit al PlanetaNoastra, are ceva de spus despre asta în noua sa piesă pe Medium, Marii petroliști vor să vorbească despre amprenta ta de carbon. El descrie o campanie continuă a marilor companii petroliere de a confuza, obstrucționa și amâna, chiar dacă știu ce se întâmplă de zeci de ani.
Negând schimbările climatice cât de mult au putut, iar apoi opunându-se, sabotând și amânând orice acțiune semnificativă, companiile precum Shell au căutat la fiecare pas să încadreze dezbaterea privind schimbările climatice în termenii cei mai favorabili pentru afacerea lor obișnuită bazată pe combustibili fosili. Cu toate acestea, ei au știut dintotdeauna cât de devastator era modelul lor de afaceri principal. Luați doar în considerare acuratețea predicțiilor oamenilor de știință de la Exxon din 1983 privind concentrațiile probabile de carbon atmosferic și creșterea temperaturii cu care ne-am confrunta astăzi:
Sami compară campaniile lor cu cele ale industriei tutunului și cu problema ambalajelor de unică folosință, pentru a evita responsabilitatea corporativă și a muta povara asupra indivizilor. El m-a intervievat și îmi atribuie următoarele cuvinte:
Responsabilitatea personală este o tactică prădătoare de amânare. Este dificil pentru oameni să renunțe la carne sau să înceteze să zboare la conferințe sau în vacanțe atunci când toți ceilalți o fac. Se simte inutil. Și totuși, dacă nu ați luat măsuri la nivel personal, narațiunea dominantă vă face să vă simțiți vinovați – și devine greu să criticați marile companii sau să cereți socoteală politicienilor.
Responsabilitatea personală și acțiunile pur și simplu nu vor rezolva problema. Și, așa cum notează Sami, nu ne putem aștepta la prea mult ajutor din partea actorilor existenți.
Ca pentru a dovedi acest punct, atunci când nu promovează reclame cu panouri solare și turbine eoliene, companiile petroliere promovează în prezent un proiect de lege privind taxa pe carbon care ar anula simultan eforturile de a le trage la răspundere pentru schimbările climatice în instanțe.
La un moment dat, această deconectare se va încheia, probabil brutal, după ce alegătorii din Alberta, Canada, vor asocia incendiile forestiere care îi obligă să își părăsească casele cu combustibilii fosili care le susțin stilul de viață, sau când oamenii care se vor prăji de căldură în Australia vara viitoare vor înceta să se teamă de „politica climatică mai mult decât de schimbările climatice”. Sami ne spune ce să facem: „Trebuie să rămânem concentrați pe conversațiile care contează cu adevărat: și anume soluții sistemice, scalabile, la criza cu care ne confruntăm.”
