Legarea destinelor este o etapă atât de comună în viață, încât puțini dintre noi iau în considerare originile obiceiurilor de nuntă, cum ar fi de ce miresele poartă alb sau cum a apărut aruncatul cu orezul. Trebuie să recunoașteți însă că unele tradiții nupțiale sunt de-a dreptul derutante. (Aruncatul jartierei, cineva?)
Cert este că multe ritualuri de nuntă datează de milenii și au început din motive destul de ciudate. Aceste rituri vechi pot părea acum pitorești și chiar distractive, dar multe se trag dintr-o eră mai întunecată, mai violentă, când căsătoria nu era întotdeauna prin alegere și superstiția domnea. Iată câteva practici comune de nuntă cu începuturi neobișnuite – și chiar tulburătoare.
Domnișoarele de onoare
Astăzi, a avea însoțitoare pentru mireasă este o modalitate drăguță de a integra prietenele și membrele familiei feminine în această ocazie memorabilă. Dar originea domnișoarelor de onoare este puțin mai sumbră. În Roma antică și China feudală, unde tradiția a început probabil, o mireasă călătorea adesea o anumită distanță până în orașul mirelui. Pentru protecție și deghizare, ea era însoțită de o ceată de gărzi feminine care se îmbrăcau la fel ca ea. Ideea era nu doar să confunde spiritele rele care ar fi putut să o vrea pe tânăra viitoare soție, ci și pe pretendenții rivali care încercau să o răpească sau pe hoții care încercau să-i fure dota. Din fericire, puține domnișoare de onoare de astăzi sunt nevoite să-și pună viața în pericol ca momeală.
Cavalerul de onoare
Căsătoria nu a fost întotdeauna un eveniment voluntar (și încă nu este în unele părți ale lumii). În trecut, cavalerul de onoare era adesea înrolat pentru a răpi o mireasă fără voia ei de acasă, sau, în unele cazuri, pentru a o lua pe o mireasă voluntară de la rudele care nu îi aprobau alegerea. În timpul ceremoniei, cavalerul de onoare stătea de pază pentru a se asigura că mireasa rămâne pe loc și că membrii familiei nu o furau înapoi. Acești însoțitori nu erau neapărat cel mai bun prieten al mirelui sau cea mai apropiată rudă masculină. Mai degrabă, ei erau „cei mai buni” în mânuirea unei săbii sau a altei arme pentru a alunga potențialii intruși de la nuntă.
Tortul de nuntă
Nunțile au inclus întotdeauna dulciuri delicioase pentru a comemora unirea mirelui și a miresei. Dar torturile elaborate, cu mai multe etaje, albe, pe care le servim astăzi sunt un fenomen relativ recent. În Roma antică, o prăjitură din grâu sau orz era ruptă peste capul miresei pentru a aduce noroc și fertilitate. Cuplul proaspăt căsătorit mânca bucăți pentru a simboliza unirea lor, apoi oaspeții se bucurau de restul firimiturilor. În Anglia medievală, chiflele condimentate erau stivuite într-o grămadă, iar mirele și mireasa încercau să se sărute peste vârful acesteia. Dacă grămadă rămânea intactă, se credea că perechea se va bucura de noroc. Abia în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea – când zahărul rafinat era mai disponibil în Europa – prăjiturile cu glazură albă au devenit un element indispensabil al nunților. Astăzi, multe cupluri urmează exemplul proaspeților căsătoriți de demult, hrănindu-se reciproc cu o bucată de tort pentru a simboliza noul lor angajament. Apoi, împart restul cu oaspeții.
Rochia de mireasă albă
Albul poate simboliza puritatea și virginitatea, dar nu de aceea femeile poartă acum o rochie albă în ziua lor cea mare. Meritul îi aparține Reginei Victoria, care a ales să încalce tradiția și să poarte alb când s-a căsătorit cu Prințul Albert în 1840. Înainte de asta, multe mirese purtau roșu sau pur și simplu își alegeau cea mai bună rochie, indiferent de culoare. Imaginea Victoriei îmbrăcată în satin alb tivit cu dantelă a lansat o schimbare seismică ce persistă până astăzi.
Ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și ceva albastru
Această tradiție – de fapt, dintr-o veche rimă de nuntă – a fost transmisă din epoca victoriană. Ideea era că purtarea obiectelor enumerate ar aduce noroc miresei. Obiectele noi simbolizau viața și familia ei viitoare. Obiectele vechi și albastre o protejau de blestemele rele care ar fi putut-o face infertilă. Obiectele împrumutate – adesea o piesă de lenjerie de la o femeie care avea deja copii – îi asigurau în continuare fertilitatea. Adesea lipsește de la nunțile de astăzi un al cincilea element din rimă: „un sixpence în pantoful miresei”. Pentru noroc, bineînțeles.
Buchetul miresei
În Grecia și Roma antică, miresele purtau buchete făcute din ierburi și condimente pentru a alunga spiritele rele. Mai târziu, în epoca victoriană, florile au devenit standardul matrimonial. Îi puteți mulțumi din nou Reginei Victoria pentru consolidarea acestui obicei. Ea a purtat un mic buchet de flori de câmp, floarea preferată a Prințului Albert. Miresele au început să-și arunce buchetele pentru a distrage oaspeții dornici să rupă bucăți din rochia lor de mireasă pentru noroc – ceea ce le permitea să scape complet îmbrăcate cu mirele. Astăzi, aruncatul buchetului este o afacere mai blândă, cu femeile necăsătorite care se luptă să-l prindă pentru a vedea cine este următoarea la altar.
Jartiera de nuntă
Originile acestui obicei ciudat sunt puțin obraznice. În Evul Mediu, oaspeții de la nuntă cereau adesea dovada că cuplul își consumase căsătoria, ceea ce însemna de obicei să-i însoțească în dormitor pentru a asista la „uniune”. Oaspeții ieșeau cu jartiera miresei (sau alte piese de lenjerie) ca dovadă. Cuplurile au încercat în cele din urmă să ocolească această intruziune, făcând mirele să arunce singur jartiera după o consumare mai privată. Astăzi, aruncatul jartierei este asemănător cu aruncatul buchetului, dar pentru bărbații necăsătoriți. Oricare bărbat norocos revendică jartiera miresei este, se presupune, următorul care va spune „Da”.
Luna de miere
Originile plecării într-o aventură romantică post-nuntă sunt oarecum neclare. Unii cred că tradiția datează din secolul al V-lea în Europa, când nou-căsătoriților li se oferea o provizie de o lună de hidromel, o vin din miere despre care se credea că este un afrodiziac, pentru a-i ajuta să aprindă intimitatea și să conceapă un copil. O altă posibilitate mai tulburătoare – luna de miere ar fi putut proveni din obiceiul hotărât de neromantic al răpirii mireselor. Mirele își ascundeau adesea soțiile furate pentru o vreme până când familiile acestora fie încetau să le mai caute, fie ele rămâneau însărcinate (când, probabil, era prea târziu să le mai salveze).
Aruncatul cu orez
Semnificația acestui obicei străvechi poate fi deja evidentă: este vorba despre încurajarea unei uniuni „roditoare”. În Roma antică, oaspeții stropeau proaspeții căsătoriți cu grâu, un alt simbol al fertilității. Trecând la Evul Mediu, când orezul crud a devenit cereala preferată. Astăzi, tradiția a căzut puțin în desuetudine. Orezul poate fi murdar, în plus, mulți se tem (pe nedrept, se pare) că dăunează păsărilor și altor animale dacă este mâncat.
Inelele de nuntă
Această practică matrimonială are o istorie lungă și bogată, datând de mii de ani. Pentru egipteni, inelele simbolizau eternitatea și dragostea fără sfârșit (un cerc fără început sau sfârșit). Pentru romani, ele simbolizau proprietatea (ca în cazul mirelui care „revendica” mireasa). Purtarea unui inel pe al patrulea deget provine tot din Roma, unde se credea că vena din acel deget era direct conectată la inimă.
Fără priviri înainte de nuntă
Deoarece căsătoria a fost odată o tranzacție de afaceri între familii, tatăl miresei avea un interes major să se asigure că unirea era încheiată conform planului. O modalitate de a încheia afacerea era de a împiedica mirele să-și privească viitoarea mireasă (mai ales dacă nu era „frumoasă”) până când erau gata să-și schimbe jurămintele. Sexist, da, dar aceasta este istorie. Acest lucru explică și vălul de mireasă – aparent o altă modalitate de a o ține ascunsă până când era prea târziu pentru ca mirele să fugă.
Tata conducând mireasa pe culoar
Pe vremuri, când căsătoriile erau aranjate și fiicele erau considerate proprietatea tatălui, căsătoria era de fapt un „transfer de proprietate„. Da, ea era trecută mirelui pentru a deveni proprietatea lui. Astăzi, această tradiție este mai puțin despre tatăl care renunță la drepturile asupra fiicei sale și mai mult despre el care își extinde binecuvântările asupra ei și asupra viitorului său ginere.
Purtarea miresei peste prag
Sigur că este romantic. Dar asta doar conform standardelor de astăzi. În Roma antică, mirii nu își luau cu galanterie miresele pe sus pentru a le duce în noua lor locuință. Le trăgeau înăuntru cu forța (probabil după ce le-au forțat să se căsătorească). Mai târziu, în special în Marea Britanie, pragurile erau temute ca adăpostind spirite rele care ar fi putut blestema fertilitatea miresei. Se credea că spiritele s-ar fi infiltrat prin tălpile picioarelor ei, așa că mirele o purta pentru a preveni acest lucru.
