Dacă apa dulce ar fi bani, ghețarii ar fi aur pur. Ei conțin aproximativ 75 la sută din rezerva de apă dulce a Pământului, ascunzând-o pe vârfuri montane îndepărtate și în calote glaciare, în timp ce o raționează încet sub formă de râuri, lacuri și alte active lichide.
Oamenii de pe întreaga planetă au ajuns să se bazeze pe această sursă de apă de-a lungul a mii de ani, dar în ultimele decenii, majoritatea ghețarilor de pe Pământ au început să se topească mai repede decât oricând în istoria omenirii. Oamenii de știință atribuie în mare măsură această tendință schimbărilor climatice, iar mulți avertizează că este doar vârful aisbergului dacă temperaturile continuă să crească prea mult timp, deoarece topirea ghețarilor poate ridica nivelul mării și reflecta mai puțină căldură solară înapoi în spațiu.
Sub această urgență, totuși, există o întorsătură: în timp ce majoritatea ghețarilor se estompează rapid, unii sunt stabili și câțiva chiar cresc. Scepticii încălzirii globale citează adesea acest lucru ca dovadă că topirea glaciară a fost exagerată, iar săptămâna trecută mulți dintre ei s-au năpustit asupra unei știri care părea să le susțină afirmația: Un grup de experți climatici ai O.N.U. a recunoscut că subestimase grav cât timp ar dura topirea ghețarilor himalayeni, retractând și scuzându-se pentru previziunea lor din 2007 conform căreia Himalaya ar putea fi lipsită de ghețari până în 2035.
Denumit „Glaciergate”, scandalul vine în urma „Climategate” de toamna trecută, precum și a eșecurilor diplomatice de la summitul climatic de la Copenhaga din decembrie și a unei ierni geroase în S.U.A. care i-a determinat pe unii sceptici climatici să trâmbițeze debutul răcirii globale. Acestea nu sunt vremuri ușoare pentru a fi un om de știință climatic – cu datele, concluziile și credibilitatea lor tot mai mult sub suspiciune – dar o greșeală atât de flagrantă din partea celui mai prestigios organism de experți climatici al O.N.U. a ridicat inevitabil întrebarea: Schimbările climatice cauzează într-adevăr o topire globală a ghețarilor?
Formarea gheții
Ghețarii sunt ceea ce se întâmplă atunci când multă zăpadă nu are unde să se ducă, pur și simplu se acumulează ani la rând până când este zdrobită sub propria greutate. Acest proces, care poate dura de la cinci la 3.000 de ani, în funcție de locație, scoate toate bulele de aer găsite în mod normal în gheața albă, producând gheață glaciară albastră, mai puternică și mai densă. Pe măsură ce zăpada continuă să cadă în zona de acumulare a ghețarului, gheața sa începe un marș lung și lent oriunde o duc gravitația și presiunea internă.
Deoarece ghețarii fie avansează, fie se retrag în funcție de tendințele meteorologice pe termen lung – având nevoie de zăpadă constantă pentru a crește și de frig constant pentru a rămâne solizi – ei au înregistrat în liniște date climatice regionale din ziua în care s-au născut. Oamenii de știință pot reface pașii ghețarilor pentru a afla cum era Pământul înainte de existența oamenilor, iar această legătură puternică cu clima face, de asemenea, ghețarii utili pentru studierea a ceea ce se întâmplă acum că suntem aici, spune Bruce Molnia, glaciolog la U.S. Geological Survey.
„Ghețarii sunt formați din apă înghețată, așa că, dacă temperaturile cresc, ghețarii se micșorează”, spune el. „Ghețarii sunt aproape exclusiv o resursă care răspunde la un climat în schimbare.”
Și pentru a înțelege cum răspund, adaugă el, ajută să înțelegem cum funcționează.
„Am văzut schimbări catastrofale la unii ghețari, dar în unele cazuri, ghețarii avansează datorită condițiilor locale care favorizează precipitațiile”, spune Molnia. „Unii oameni arată spre asta și spun: „Vezi, încălzirea globală nu este reală.” Dar sistemul Pământului este complex, și dacă te aștepți ca la un grad de încălzire să vezi fiecare ghețar de pe Pământ topindu-se, ratezi imaginea de ansamblu.”
Diversitatea glaciară
Cei mai mari ghețari sunt plăci întinse numite „calote glaciare”, care pot îngropa un continent întreg sub aproximativ 1,6 kilometri de gheață albastră. Ei au acoperit planeta cel puțin o dată în istorie – un eveniment cunoscut sub numele de „Pământul bulgăre de zăpadă” – și mai recent, s-au răspândit adânc în America de Nord și Eurasia în timpul erei glaciare pleistocene, ajungând până la sud, în New York City și Copenhaga. Deși versiuni mai mici numite „calote de gheață” și „câmpuri de gheață” sunt încă împrăștiate în jurul Cercului Arctic, singurele calote glaciare adevărate rămase sunt în Antarctica (ilustrată mai sus) și Groenlanda. Împreună, ele dețin mai mult de 99 la sută din toată apa dulce înghețată de pe Pământ.
Majoritatea ghețarilor de astăzi sunt mai mici și mai subțiri decât aceste calote glaciare gigantice, coborând de pe vârfuri montane înzăpezite și șerpuind prin creste și văi spre terenul jos, unde apa lor de topire formează adesea lacuri și pâraie. Ei se pot întinde pe kilometri întregi de la locurile lor de origine de mare altitudine, uneori revărsându-se din văi pe câmpii plate („ghețari de piedmont”) sau aruncând aisberguri în ocean („ghețari de calotă”). Alții sunt mai staționari, pur și simplu umplând un bazin asemănător unui bol („ghețari de circ”) sau agățându-se precar de un perete abrupt („ghețari suspendați”).
Această varietate de dimensiuni, tipuri și locații, explică Molnia, este principalul motiv pentru care unii ghețari sunt sănătoși și alții nu.
„La altitudini mai joase se micșorează rapid, dar la altitudini mai mari este atât de frig încât am văzut un impact redus sau deloc”, spune el. „Cu cât urci mai sus, cu atât vezi mai puține schimbări.”
Chiar și atunci când un ghețar ajunge până la ocean, totuși, apele calde de coastă nu împiedică neapărat creșterea sa. Cu excepția cazului în care temperatura nivelului mării crește prea mult pentru prea mult timp, ninsorile continue din munți pot anula adesea orice topire care are loc la altitudini mai mici. Similar, centrul calotelor glaciare din Antarctica și Groenlanda este puternic protejat de schimbările climatice, dar apa de mare caldă poate crea „microclimate” care accelerează topirea de-a lungul marginilor lor. Acestă luptă între creșterea netă și topirea netă este cunoscută sub numele de „bilanț de masă” (vezi ilustrația de mai sus) și poate fi calculată în fiecare an pentru a determina sănătatea unui ghețar. Un bilanț de masă pozitiv indică creștere, iar unul negativ înseamnă retragere.
„Cu cât este mai joasă altitudinea de origine, cu atât mai gravă este perioada de timp în care ghețarul va fi afectat”, spune Molnia. „Există mulți ghețari sănătoși la nivelul mării care sunt alimentați de la altitudini mai mari.”
Acest avantaj de altitudine este cel care ajută mulți ghețari himalayeni să crească, precum și pe unii din Alaska, Anzi, Alpi și alte lanțuri muntoase din lume. Pe măsură ce consecințele „Glaciergate” alimentează criticii care susțin că amenințarea topirii glaciare a fost exagerată, Molnia spune că, cel puțin în ceea ce privește Himalaya, au dreptate.
„Răspunsul meu ar fi că ghețarii himalayeni s-ar putea să nu dispară niciodată”, spune el. „Ar dura secole de schimbări climatice pentru a reduce suficient temperaturile la acele altitudini.”
Topirea gheții
Mulți oameni de știință au rezonat cu acest sentiment în ultima săptămână, deseori părând nedumeriți de ce Grupul Interguvernamental de Experți în Schimbări Climatice al O.N.U. ar emite o predicție atât de nerealistă în lucrarea sa de referință din 2007. Proiecția „2035” ar fi fost preluată din materiale publicate de grupul de advocacy WWF în 2005, o aparentă abatere de la politica IPCC de a folosi doar știință evaluată de colegi. Conform unor relatări, WWF o preluase anterior dintr-un articol din 1999 din revista New Scientist, care, la rândul său, ar fi putut cita greșit un om de știință indian. O altă posibilitate este că a fost transpusă dintr-o predicție a unui om de știință rus din 1996, conform căreia ghețarii himalayeni (văzuți în dreapta de la un satelit NASA) s-ar putea topi până în 2350, un interval de timp mai plauzibil decât 2035.
Unii sceptici climatici au acuzat oamenii de știință de la IPCC că au inclus în mod deliberat prognoza eronată, dar Molnia spune că le va acorda prezumția de nevinovăție pentru moment. „Când pui la punct un raport de 800 de pagini, poți face greșeli”, spune el, adăugând că, indiferent cum s-a întâmplat, acest lucru nu schimbă prea mult starea generală a ghețarilor Pământului.
„Indiferent dacă a fost deliberat, doar o gestionare slabă a datelor sau orice altceva, oricine căuta un motiv să respingă dovezile științifice va folosi acest lucru ca un alt cui pe panoul lor unde pot spune: „Uite, știința este manipulată””, spune Molnia. „Există o mulțime de informații contradictorii în unii ghețari, dar dacă te uiți la toate studiile, la toată știința bună care a fost evaluată de colegi, dovezile că schimbările climatice afectează retragerea glaciară sunt clare.”
Cei aproximativ 160.000 de ghețari din întreaga lume sunt descurajant de studiat colectiv, dar deoarece mulți sunt grupați în climate similare, oamenii de știință pot monitoriza câțiva „ghețari de referință” care își reprezintă mediul. Serviciul Mondial de Monitorizare a Ghețarilor urmărește 30 de astfel de ghețari de referință, iar în cea mai recentă analiză a datelor din 2007-2008, grupul internațional raportează o pierdere medie de 469 milimetri de echivalent apă (mmEA) în acei 30 de ghețari, conduși de Ghețarul Sarennes din Alpii francezi, care a pierdut 2.340 mmEA în timpul anului glaciar 2007-2008.
„Noile date continuă tendința globală de pierdere semnificativă de gheață în ultimele decenii”, afirmă studiul WGMS, care înregistrează o pierdere medie de 12 metri de grosime echivalentă cu apa în ghețarii de referință începând cu 1980.
Majoritatea ghețarilor din S.U.A. se găsesc în Alaska, dar ei există și în California, Colorado, Idaho, Montana, Nevada, Oregon, Washington și Wyoming. Pentru a-i monitoriza pe toți, USGS urmărește trei ghețari de referință: Gulkana și Wolverine din Alaska, și South Cascade din statul Washington (ilustrat în stânga). Toți trei au fost în declin general de la mijlocul secolului al XX-lea și au început să se topească în special rapid în ultimul deceniu. Molnia spune că, în timp ce Alaska are câțiva ghețari sănătoși de peste aproximativ 2.987 metri, majoritatea celor de la altitudini joase se retrag, la fel ca aproape toți din cele 48 de state continentale. În regiunile temperate din întreaga lume, spune el, ghețarii s-au diminuat cu aproximativ 50 la sută în ultimii 100 de ani. Toate acestea au corespuns aproximativ cu creșterea temperaturilor globale, care au fost documentate de organizații științifice din întreaga lume.
Dar Molnia adaugă că, deși temperaturile cresc incontestabil și ghețarii se topesc incontestabil, oamenii nu sunt singurii factori – și asta poate duce la confuzie.
„Avem variații naturale plus creșterea gazelor cu efect de seră, și este greu să le deosebim una de alta”, spune el. „Asta este una dintre preocupările mele, că temperaturile cresc clar, dar nu putem spune cât de mult din topire se datorează cauzelor naturale. Așa că nu pot nega că gazele cu efect de seră joacă un rol, dar nu pot spune dacă este un rol de 5 la sută sau un rol de 95 la sută. Nu am această capacitate. Nimeni nu o are.”
Credite imagini
Ghețarul Wellesley: U.S. Geological Survey
Calota glaciară Antarctică: Ben Holt Sr./GRACE/NASA
ilustrația bilanțului de masă: USGS
Ghețari himalayeni de sus: NASA
Ghețarul South Cascade: USGS
Videoclipul „Puterea Ghețarilor”: National Geographic
