Fotografia și parcurile naționale se potrivesc la fel de bine ca untul de arahide și ciocolata. Asta ar putea suna ciudat la început, dar este adevărat.
Oamenii sunt creaturi profund vizuale, motiv pentru care crearea sistemului nostru de parcuri naționale este direct legată de eforturile documentare ale primilor fotografi — precum Carleton Watkins, ale cărui imagini uimitoare din Valea Yosemite l-au determinat pe președintele Abraham Lincoln să semneze Legea Yosemite din 1864. Peste 150 de ani mai târziu, munca fotografilor continuă să joace un rol esențial în inspirarea maselor pentru a simți o conexiune și o apreciere mai profundă a mediului natural înconjurător.
Un fotograf care înțelege acest lucru destul de bine este Chris Nicholson, care își face o prioritate din a vizita și a fotografia în mai multe parcuri naționale în fiecare an. În noua sa carte, „Photographing National Parks”, Nicholson ghidează cititorii prin cele mai bune moduri de a planifica și de a fotografia într-o varietate diversă de medii din parcurile naționale, de la deșerturi uscate și mlaștini până la păduri tropicale temperate și coaste accidentate.
Fie că doriți să fotografiați peisaje iconice, vaste, sau scene mai puțin umblate, cartea nu ratează nimic. Continuați mai jos pentru a citi un interviu cu Nicholson și pentru a vedea mai multe dintre fotografiile sale uimitoare din parcurile naționale.
PlanetaNoastra: Povestiți-ne puțin despre pregătirea dumneavoastră și cariera în fotografie — ce v-a inspirat să luați un aparat foto pentru prima dată și ce v-a determinat să vă concentrați pe parcurile naționale?
Chris Nicholson: Cel puțin în anumite privințe, drumul meu atât către fotografie, cât și către parcuri a început cu tatăl meu. Tatăl meu era un fotograf amator serios și avea, de asemenea, o dragoste pentru natură pe care ne-a transmis-o tuturor. Și alte persoane au fost influente. Mama mea, desigur, deoarece ea a fost cealaltă jumătate a echipei care ne-a dus pe mine și pe frații mei în nenumărate excursii de camping în copilărie. Unchiul meu era un fotojurnalist profesionist, iar un bun prieten de familie era un fotograf de nunți cu o carieră de succes. Am fost expus la toate acestea în timpul copilăriei, așa că nu este surprinzător că am ajuns să fotografiez și să scriu despre parcurile naționale.
Ați vizitat multe parcuri naționale de-a lungul anilor, dar există parcuri care se disting ca favorite personale?
Absolut. Le spun mereu oamenilor că nu există parcuri naționale rele pentru fotografie, ci doar cele care se potrivesc mai bine stilului și intereselor tale decât altele. Pentru mine, Acadia și Olympic sunt în fruntea listei. Ambele sunt pe malul oceanului și au asemănări, dar sunt și extrem de diferite — nu doar una de cealaltă, ci și de toate celelalte parcuri. Îmi plac coastele lor unice și variațiile estetice pe care le oferă în interiorul țării.
Everglades este de asemenea un favorit, deși poate fi frustrant pentru peisaje — te face să muncești din greu pentru ele. Dar ceva legat de natura primordială a mediului din Everglades mă atrage cu adevărat. Fauna sălbatică, estetica brută a terenului, furtunile puternice de vară. Pur și simplu găsesc toate acestea fascinante.
Și Yellowstone trebuie să fie în topul listei oricărui fotograf. Are multe lucruri pe care fotografii le adoră să le imortalizeze — faună sălbatică, flori sălbatice, munți, văi, cascade și, desigur, caracteristicile geotermale.
Aveți o fotografie de care sunteți deosebit de mândru?
Doamne, nu știu. Știu că este un clișeu să spun asta, dar sunt într-adevăr cel mai aspru critic al meu. Sunt foarte, foarte puține fotografii pe care le-am făcut vreodată și în care să nu găsesc defecte. Îmi imaginez că este enervant să mă auzi vorbind despre una dintre imaginile mele, pentru că îmi pot imagina pe cineva căreia îi place până când încep să explic tot ce este în neregulă cu ea.
Una care iese în evidență este de fapt una dintre cele mai simple pe care le-am făcut, ceea ce este ironic, deoarece în ultima vreme am încercat să creez compoziții mai complexe. Eram în Shenandoah în toamna lui 2014, fotografiind în Big Meadows în ceața de dimineață. Petrecusem toată dimineața pur și simplu plimbându-mă în toate direcțiile, urmând cărările faunei sălbatice prin pajiști, creând abstracții cu formele copacilor și ale stâncilor și așa mai departe. Nu puteam vedea la mai mult de aproximativ 9 metri distanță, așa că în scurt timp nu mai știam în ce direcție era nordul sau sudul — eram complet pierdut în ceață, cu excepția faptului că știam că nu puteam merge mai mult de aproximativ 800 de metri în nicio direcție fără să ajung la una dintre marginile pajiștii. În timp ce eram acolo, pentru o clipă soarele a început să se ivească prin ceață. M-am întors cu aparatul foto și trepiedul și am compus o scenă foarte simplă cu ceața, micul soare și tufișurile roșii de afine de pe podeaua pajișii (văzută mai sus).
Îmi place pentru că este suficient de diferită de ceea ce fac de obicei pentru a mi se părea interesantă și, de asemenea, datorită dimineții liniștite pe care mi-o amintește. Consider că există, în general, o corelație foarte mică între fotografiile pe care mi-a plăcut să le fac și fotografiile pe care oamenii le apreciază, dar în acest caz, cele două trăsături par să se întâlnească și am fost mulțumit de asta.
Povestiți-ne puțin despre noua dumneavoastră carte, „Photographing National Parks”. Ce v-a motivat să o scrieți și ce sperați că vor reține cititorii din ea?
O poveste amuzantă — a început ca un accident. Țineam o prelegere în New York City, iar gazda m-a prezentat spunând că scriu o carte despre fotografierea parcurilor naționale. Problema este că nu o făceam. Dar la o întâlnire amicală câteva zile mai târziu, am spus acea „poveste amuzantă” unui editor cu care lucrez, iar el s-a întors spre mine și mi-a spus, absolut serios, „Chris, asta este o idee grozavă de carte.”
Gândindu-mă în următoarele câteva zile, am recunoscut-o ca o oportunitate de a mă cufunda într-un proiect la care mi-ar plăcea să lucrez, ceea ce este întotdeauna un vis pentru oricine dintr-un domeniu creativ. Structura și ideile pentru conținut mi-au venit foarte repede în următoarea săptămână sau două. A fost unul dintre acele momente rare în viață când ceea ce se simte ca „calea cea bună” pur și simplu se așterne în fața ta.
Odată ce am început efectiv să lucrez la carte, am încercat să scriu într-un mod care să mă facă să vreau să vizitez și să fotografiez fiecare dintre parcuri, în speranța că ar avea același efect asupra cuiva care o citea. Dacă mă entuziasmam după ce scriam despre un parc, atunci știam că probabil am nimerit-o.
Motivul pentru care am vrut să o scriu în acest fel este să îi inspir pe alții. Există fotografi amatori care cred că fotografierea unui parc național este în afara posibilităților lor și există chiar profesioniști care cred că nu vor fotografia niciodată un parc pentru că nu au tipurile de clienți care să-i trimită acolo. Vreau ca ambele grupuri și oricine altcineva care gândește așa să știe că pot face asta. O călătorie foto într-un parc național este la îndemâna oricui. Este posibil, este realizabil. Mai mult, nu există nicio șansă să nu-ți extindă creativitatea și să-ți îmbunătățească arta și nicio șansă să nu fie una dintre experiențele primordiale ale vieții tale.
Care este un lucru important pe care mulți fotografi îl neglijează atunci când planifică o călătorie foto-centrică într-un parc național?
Planificarea și cercetarea adecvată. Sigur, poți pur și simplu să te arunci într-un parc pentru o săptămână fără să știi nimic despre el, și asta poate fi o modalitate interesantă de a explora. Dar dacă cercetezi parcul în prealabil, vei ști mai bine care sunt locurile de neratat și cele de evitat, și nu vei pierde timpul cu cele din urmă odată ajuns la fața locului. Cunoaște „punctele fierbinți” pentru fotografi și dacă vrei să le acoperi sau să le eviți. Știți unde și când lumina este cea mai bună și unde sunt locurile bune pentru zilele ploioase. Știți la ce oră suprafețele lacului sunt liniștite, sau unde să găsiți turma de caribu, sau când va fi lună plină, sau unde va răsări soarele. Toate aceste cunoștințe vă vor face experiența și fotografia mai productive și mai plăcute.
Ca instrument de conservare, fotografia este larg apreciată ca fiind direct responsabilă pentru crearea multor parcuri naționale iubite ale țării noastre. Ce înseamnă fotografia de conservare pentru dumneavoastră și munca dumneavoastră?
Ei bine, cred că fotografia a fost doar un catalizator, dar unul important. Aveți dreptate că fotografii sunt foarte vizibili ca susținători ai conservării, ceea ce este o dovadă a puterii mediului. Ei sunt la fel de importanți pentru ecologism pe cât poate fi un fotojurnalist pentru istorie. În ceea ce privește parcurile naționale, cred că fotografia a jucat un rol important la început, deoarece a permis unei populații relativ sedentare să vadă frumusețea reală care ar putea fi pierdută dacă nu ar fi luate măsuri proactive pentru a o salva. Astăzi călătorim mai mult, dar poate că fotografia poate încă transmite acea frumusețe oamenilor care pur și simplu au uitat.
În ceea ce privește munca mea, sunt sigur că nu sunt într-un punct în care fotografia mea să aibă vreo influență sau impact asupra opiniilor oamenilor despre conservare. Și este în regulă. Încerc doar să documentez și să transmit frumusețea acestor locuri, aceste buzunare de natură așa cum erau odată. Pentru mine, parcurile sunt un fel de fereastră în timp, prin care putem vedea cum arăta întreaga lume înainte de a o suprapopula și supra-dezvolta. Un parc național este ca o oază în deșertul societății. Cel mai mult la ce pot spera să influențez în acest moment este că poate cartea mea va determina doar câțiva oameni să aprecieze parcurile sau sălbăticia într-un mod în care nu o făceau înainte și să iasă afară și să-și creeze propriile fotografii care să răspândească și mai mult acea apreciere, sau pur și simplu să exploreze natura și să descopere cât de revigorantă poate fi.
Există un parc național cu care sunteți mai puțin familiarizat și în care ați dori să petreceți mai mult timp fotografiind în viitor?
Sunt un mare susținător, din punct de vedere artistic, al revizitării locurilor, astfel încât să le cunoști cu adevărat. De exemplu, am fotografiat Acadia de aproximativ zece ori până acum — spun „aproximativ” pentru că am pierdut sincer numărul. Studierea și fotografierea unui loc în diferite anotimpuri, vreme, lumină și așa mai departe îți permite să înțelegi cu adevărat esența unui parc și cum să-l reprezinți cel mai bine celorlalți. Dar totuși, îmi place și să explorez, iar vizitarea unui loc nou este ca și cum i-ai da o injecție de adrenalină minții creative.
Asta e o modalitate foarte lungă de a spune că da, mi-ar plăcea să vizitez unele parcuri care nu au fost pe itinerariul meu obișnuit. Unul care iese cu adevărat în evidență este Lassen Volcanic, în special pentru peisajele din secțiunea de nord-vest a parcului. Dunele Mari de Nisip, North Cascades și Kings Canyon mă cheamă, de asemenea, și îmi doresc foarte mult să mă întorc curând la Redwoods. Și Alaska — intenționez să petrec o vară întreagă acolo, câteva săptămâni în fiecare dintre parcurile sale, cândva înainte de a muri. Nu-mi pasă dacă mă angajează cineva să merg sau nu, asta e pe lista mea de dorințe pentru mine și aparatele mele foto.
Oh, și Haleakala, de asemenea. Și Gates of the Arctic. Și Theodore Roosevelt. Serios, asta e ca și cum ai întreba un copil mic ce bomboană ar vrea să mănânce apoi.
Acum că v-a apărut cartea, aveți noi proiecte, călătorii sau alte demersuri la orizont?
Am deja programate câteva cărți pentru următorii cinci ani, dar chiar acum aștept cu nerăbdare anul 2016 și celebrarea centenarului Serviciului Parcurilor Naționale. Sper să pot călători puțin și să vorbesc cu și mai mulți oameni despre parcuri și fotografie. Cred că va fi o perioadă interesantă pentru țara noastră în ceea ce privește conștientizarea sau reconștientizarea oamenilor cu privire la adevăratul dar pe care îl reprezintă parcurile noastre. Nu aș fi deloc surprins dacă toate cele 59 de parcuri naționale ar înregistra o prezență record anul viitor.
Asta ar fi interesant nu doar pentru sine, ci și pentru că, probabil, va inspira sprijinul suplimentar necesar pentru a determina Washingtonul să realoce fondurile necesare pentru a menține aceste locuri conservate așa cum ar trebui.
