Am citit două cărți săptămâna trecută. Una era legată de muncă, un ghid non-ficțiune despre cum să vorbești cu copiii despre schimbările climatice. (Puteți citi recenzia mea aici.) Cealaltă a fost un roman pentru plăcerea mea, „O Biblie a copiilor” de Lydia Millett, pe care îl văzusem pe o listă a celor mai bune cărți noi din New York Times.
Ceea ce nu mă așteptam a fost ca cele două cărți să vorbească despre aceeași problemă – relația părinte-copil în fața colapsului climatic – dar din perspective atât de total diferite. Desigur, o relatare era ficționalizată, iar cealaltă nu, dar povestea lui Millett a fost atât de puternică și înfiorătoare încât nu m-am mai putut opri să mă gândesc la ea de când am terminat de citit. (Fiți avertizați: urmează spoilere.)
Romanul lui Millett începe într-o cabană la malul mării, în estul Statelor Unite, unde mai multe familii își petrec vara împreună. Părinții și copiii trăiesc vieți în mare parte separate, copiilor fiindu-le permis să se implice în comportamente minunat de libere. Au o tabără de mai multe zile pe o plajă și se joacă în pădure și cu bărci cu vâsle fără supraveghere adultă. Este destul de încântător (în afară de rivalitățile obișnuite dintre copii), până când vremea se schimbă și lucrurile încep să se destrame.
Acesta este punctul în care cititorul realizează că iminenta criză climatică începe să lovească. Este începutul sfârșitului, punctul de cotitură de la care nu mai există cale de întoarcere, iar tot ce pot face oamenii este să se adăpostească și să spere la ce e mai bun.
Naratoarea este o adolescentă Eve, neobișnuit de matură, care are grijă de fratele ei mai mic, Jack, un copil precoce ce poartă cu el o Biblie ilustrată pentru copii. La începutul romanului, ea se confruntă cu dificultatea de a-i povesti despre criza climatică, deoarece părinții ei au neglijat să facă acest lucru și ea știe că timpul se scurge.
Eve retrăiește propriile amintiri despre momentul în care a realizat ce se întâmplă și profunda trădare pe care a simțit-o când și-a dat seama că părinții ei nu aveau de gând să lupte pentru planetă. De fapt, ei preferau să trăiască într-o stare de negare. Când avea șapte ani și i-a întrebat despre protestatarii de pe străzi:
Așa că îi revine ei să-i dea vestea fratelui ei mai mic în vacanța de vară. Face acest lucru exact la timp, cu o zi înainte ca furtunile să lovească. El este profund zdruncinat, dar acceptă cu curaj, iar atunci povestea începe cu adevărat să prindă viteză. Adulții se dovedesc incompetenți în a face față vremii extreme, paralizați de un amestec de dependență și frică, așa că copiii sunt nevoiți să se descurce singuri. Ei se ridică la înălțimea situației, având grijă unul de celălalt și rezolvând problemele la limita abilităților lor, experiențele lor imitând multe dintre poveștile Vechiului Testament din Biblia lui Jack.
Până la sfârșitul cărții, copiii preiau controlul deplin, asigurând supraviețuirea adulților prin construirea unui complex protejat, grădini hidroponice, energie regenerabilă și multe altele. Adulții sunt inutili, încercând să se conecteze cu lumea exterioară folosind dispozitivele lor, și – cel mai profund – rămânând încăpățânați de deconectați de proprii copii, care ar putea beneficia de asistența lor.
Copiii elaborează planuri pentru a-i scoate pe părinți din depresia lor profundă. Se joacă și îi conduc în exerciții fizice de grup.
Ceea ce m-a lovit cel mai mult a fost furia, la limita dezgustului, pe care acei copii au simțit-o față de complacența, letargia și incompetența părinților lor. Acești copii nu au avut de ales decât să meargă înainte, făcând ceea ce nu ar fi trebuit niciodată să facă, în timp ce părinții au ales calea ușoară de ieșire, care era pur și simplu să se estompeze, contribuțiile lor dintr-o viață anterioară nefiind relevante pentru distopia care o înlocuise.
Nu vreau niciodată să fiu un astfel de părinte pentru proprii mei copii. M-a făcut să mă gândesc la cealaltă carte pe care o citeam în același timp, despre cum să vorbești cu copiii despre schimbările climatice. „O Biblie a copiilor” ar putea fi aproape numită „Cum să nu le vorbești copiilor tăi despre schimbările climatice” (o inversiune a cărții non-ficțiune pe care am citit-o), deoarece este un exemplu a ceea ce se întâmplă atunci când părinții refuză să recunoască ce se întâmplă sau presupun că copiii lor sunt prea slabi pentru a face față crizei iminente. Copiii și nepoții noștri, fie că ne place sau nu, vor trebui să se confrunte cu asta, iar noi putem fi ori niște proști incompetenți, ca părinții din carte, ori le putem ușura puțin munca modelând comportamente reziliente și confruntând problema direct.
